Capitolul 9: Realitate sau vis?

Perspectiva lui Edward Cullen

Luni dimineaţa, azi plecam cu Isabella în acea călătorie…eram curios cum o să evolueze lucrurile, dacă…Nu cel mai probabil este că nu…nu o să se întâmple nimic pentru că ea este prea calculată şi rece, iar eu nu îi aduc nici un beneficiu. Ea este mai bogată decât mine şi are mai mult din orice…

Mi-am şters gândurile astea din cap şi am oprit maşina în faţa casei Isabellei, am mers spre uşă şi portarul mi-a deschis. Am urcat cu liftul până la etajul ei şi am bătut la uşa ei. Când a deschis uşa simţeam că inima o să-mi iese din piept…avea părul prins în coadă, ceea ce îi scotea în evidenţă trăsăturile fine ale feţei şi avea nişte ochi atât de mici.

– Neaţa – am salutat-o.

– Neaţa – a căscat ea, dându-se din uşă şi permiţându-mi să intru în apartament.

– Pregătită de drum? – am întrebat-o entuziasmată şi ea părea că abia înţelege ceea ce spun.

– Mda – a spus şi s-a aşezat pe canapea lângă mine lăsându-şi capul pe spate, oferindu-mi o privirea spre gâtul şi profilul feţei ei, tindeam să o mângâi şi să o sărut.

– Isabella… – s-a întors încet spre mine şi mă privea atent, iar eu mă scăldam în ochii ei verzi – Ai mâncat în dimineaţa asta?

– Nu, speram că putem mânca împreună – asta mi-a făcut inima să bată şi mai tare.

– Mergem la un restaurant?

– Da…Nu am nimic în casă.

– Haide să mergem.

– Stai bagajul! – am început amândoi să râdem, i-am luat bagajul şi am coborât la maşină.

Am condus în linişte până la un restaurant de la marginea oraşului care nu era prea aglomerat. Ea stătea cu capul sprijinit de geam, cu ochii închişi…părea că doarme, era îngerul meu. Cât de ciudată este viaţa, în urmă cu o lună nici măcar numai credeam în dragoste şi uite-mă acum comportându-mă ca un adolescent îndrăgostit de o persoană interzisă. Isabella este pentru mine femeia interzisă, la care nu pot ajunge niciodată…oricât aş încerca nu o să ajung niciodată la inima ei, pentru că din nu ştiu ce motiv inima ei este îngheţată.

– Isabella am ajuns – şi-a ridicat încet capul ca o zeiţă, am mers repede şi i-am deschis uşa maşinii ajutând-o să coboare.

– Mulţumesc – a zâmbit.

Am intrat în restaurant şi puţini oameni care se aflau înăuntru şi-au întors automat capul spre noi, îi vedeam pe bărbaţi cum o măsoară din priviri şi mi se părea că le curge saliva pe bărbie, idioţii. Isabella s-a întors spre mine speriată.

– Sunt de a dreptul hidoşi – avea o faţă scârbită.

– Numai atât îi duce capul…ce să le faci – am ridicat din umeri nepăsător…pe naiba nepăsător.

– Zici că vor să mă vadă dezbrăcată – a zis în timp ce se aşeza la o masă, m-am întors să văd ce se întâmplă în spatele meu, avea dreptate aşa că m-am aşezat lângă ea şi mi-am pus mână pe spătarul scaunului ei, ea şi-a întors privirea întrebătoare spre mine.

– Să nu se mai holbeze – a zâmbit liniştită, imediat a venit o chelneriţă tânără să ne i-a comanda.

– Ce doriţi? – mi se părea că se cam lasă în jos ca să-şi expună sânii şi Isabella era încordată lângă mine, m-am întors şi am văzut că mai avea puţin şi exploda.

– O cafea – a spus rece, chelneriţa nici măcar nu a băgat-o în seamă.

– La fel – zâmbea şi rujul acela roz parcă i se scurgea de pe buze, când a plecat Isabella părea că vrea să o omoare.

– Idioata – a şoptit atât de încet încât abia am auzit-o şi imediat a revenit chelneriţa.

– Poftiţi – a spus punându-mi cafeaua în faţă şi expunându-şi din nou sânii.

– Mulţumesc – am zâmbit nonşalant

– Domnişoară nu aveţi la ce să vă holbaţi? Vă recomand să vă cumpăraţi un televizor – i-a spus Isabella cu o voce ca gheaţa.

– Poftim?! – întreba aceasta uimită.

– Pe lângă că eşti chioara mai eşti şi surdă – se simţea veninul din voce.

– Cum…

– Domnişoară, cred că aşteaptă clienţii să vă expuneţi sânii – i-a spus din nou şi tipa a plecat cu coada între picioare – La cât trebuie să ajungem acolo?

– La prânz.

– Este lung drumul?

– Destul de lung…avem vreo cinci ore de condus.

– Ar trebui să ne grăbim – ochii ei aveau o sclipire anume.

Am mâncat micul dejun în linişte, având în vedere că nu a mai venit aceeaşi chelneriţă nu au mai existat nici un fel de alte evenimente la masă. După ce am achitat nota am pornit la drumul lung care ne aştepta, aveam atâtea emoţii de cum o să fie călătoria noastră…şi deşi îmi părea rău pentru acea familie, îmi doream ca cazul să dureze cât mai mult. Pe drum am vorbit despre tot felul de lucru, unele lipsite de importanţă, altele mai importante. Despre muzică, filme, cărţi şi câte şi mai câte. Era adorabilă când observa ceva pe drum şi cu câta atenţie privea acel lucru…părea că nu are stare.

 

Perspectiva Isabellei Dupont

– Edward cât mai avem? – îl întrebam pentru a mia oară.

– O jumătate de oră.

– De cât timp avem tot o jumătate de oră?

– De acum.

– Asta ai spus şi acum jumătate de oră – am oftat, s-a întors pentru o clipă spre mine şi a început să râdă şi eu l-am acompaniat.

– De data asta spun adevărul – mi-a zâmbit ştrengar.

Într-adevăr în mai puţin de jumătate de oră am ajuns la secţia de poliţie unde avea loc ancheta şi în faţa căreia ne aşteptau familia acelei fetiţe. Am zâmbit cu blândeţe spre doamna în a cărei privire păreau că cresc speranţele…cine ar fi crezut că înseamnă atât de mult să faci dreptate cuiva care nu mai este în lumea asta? Inima mi s-a înduioşat când am văzut-o pe mamă cu lacrimi în ochi.

– Bună – am spus scurt.

– Domnişoară Dupont? – a întrebat femeia.

– Da.

– Vă mulţumesc că aţi acceptat cazul – mă durea să o văd aşa.

– Nu aveţi pentru ce.

– Mergem înăuntru? – a întrebat Edward care se afla în spatele meu.

– Sigur – a spus doamna.

Am intrat în secţia de poliţie şi toţi erau concentraţi spre o tablă neagră, nu le vedeam feţele pentru că toţi erau întorşi cu spatele. Doamna s-a oprit lângă ei însă nu i-a întrerupt…presupun că nu vroia să îi deranjeze. Mi-am luat inima în dinţi şi mi-am curăţat gâtul însă acei bărbaţi erau încă prinşi în ceea ce discuta.

– Bună ziua – am spus cu o voce hotărâtă şi atunci acei bărbaţi s-au întors spre mine, iar eu am îngheţat pe loc…nu mi se putea întâmpla mie…nu mie…nu se putea întâmpla aşa ceva.

Atât el cât şi eu ne priveam unu pe celălalt în ochi fără să spunem nimic…şi totul părea că a îngheţat în jurul nostru, eram doar noi şi nimic altceva. Nu puteam respira…nu puteam face nimic, doar să-l privesc pe bărbatul din faţa mea. Nu reuşeam să-mi dau seama dacă visez sau chiar este realitate ce se întâmplă…o realitatea crudă, care se întoarce din nou împotriva mea. Aceiaşi ochi verzi care mă săgetau şi îmi făcea sângele să-mi îngheţe în vene, inima îmi stătea în loc. Chipul acela care mă urmărea de atâta timp şi pe care speram să îl uit…să las trecutul în spate. Era imposibil pentru mine, niciodată nu voi scăpa de el. Tot ce se întâmpla în aceste secunde era un şoc pentru mine…nu îmi puteam reveni. Când el s-a mişcat am început şi eu încet, încet să-mi recapăt firea şi să îmi dau seama ce se întâmplă în jur.

– Aţi mai aflat ceva domnilor? – a întrebat femeia.

– Am descoperit o nouă răpire – a spus bărbatul de lângă pe care nu îl cunoşteam.

– Săraca familie – au spus cei doi soţi.

– Ei sunt avocaţii noştri – a spus bărbatul – El este Edward Cullen şi dânsa este domnişoare pe care…

– Isabella îmi pare bine să te revăd – a spus Damon şi inima mea a început să o ia razna.

– De asemenea, Damon – am spus.

– Deci voi vă cunoaşteţi…Ai păstrat-o secret pe bună dreptate, frate – a zis celălalt bărbat – Nu ne faceţi cunoştinţă?

– Sigur, ea este Isabella S…Dupont şi el este…

– Edward Cullen – s-a prezentat.

– Încântat, eu sunt Ştefan Salvatore, iar el este fratele meu mai mic şi fără maniere Damon – au dat mâna şi eu încă îl priveam pe Damon fără să-mi vină să cred că el se află acum aici.

– Aţi aflat ceva despre posibilul suspect? – a întrebat Edward.

– Da…Credem că ştim cine este şi se pare că acum este în acest oraş. Îl urmărim de aproape doi ani şi în sfârşit l-am găsit – a spus Ştefan, având în vedere că Damon părea pierdut în spaţiu.

– Cine este? – a întrebat doamna.

– Un bărbat care stă doar timpul necesar în oraş pentru a-şi face fantezia şi după porneşte spre o nouă victimă.

– A mai răpit pe cineva? – am întrebat eu.

– Nu…însă presupunem că mâine o să aibă loc următoarea răpire – Ştefan părea sigur pe el.

– Şi atunci de ce nu aţi acţionat? – eram de a dreptul nervoasă.

– Pentru că vrem să îl prindem în flagrant – erau primele cuvinte pe care Damon le scotea de când ne aflam aici.

– Voi vreţi să răpească un nou copil? Există posibilitatea să nu îl prindeţi şi acel copil să fie sacrificat din cauza unei prostii! – nu îmi venea să cred că puteau face aşa ceva.

– Şi de ce mă rog l-ai acuza? Nu există nici o dovadă! – Damon gesticula cu mâinile prin aer la fel de nervos ca şi mine.

– Şi atunci de unde ştiţi voi că este el?

– Isabella calmează-te – a spus Edward făcându-mă să-mi revin în fire.

– Uite ce este B…Isabella o să reuşim sigur. Nu vom permite ca încă un copil să fie răpit – era exact ca în acea perioadă, încerca exact ca atunci să mă liniştească.

– Bine – am spus resemnată, mi se părea că am dat timpul înapoi acum cinci ani.

– Pentru început încercăm să nu atragem atenţia locuitorilor, aşa că am închiriat o casă în care locuieşte şi familia Janson şi noi. Puteţi sta şi voi acolo ca să nu îl alertăm pe răpitor. Ce spuneţi? – ne-a întrebat Ştefan.

– Din partea mea este în regulă – a spus Edward şi acum mă privea pe mine întrebător.

– Bine – am spus încet.

– Atunci să mergem.

Am plecat din secţia de poliţie spre acea casă, care se afla la marginea oraşului…era foarte bine ascunsă în pădure, mai bine zis aproape de inima pădurii. Atâta verde…părea lumea lui verzişor, verdele acesta îmi aducea aminte de o parte a trecutului meu întunecat. Casa era mai bine zis o căbănuţă, mă îngrozea gândul că o să trebuiască să locuiesc într-o asemenea casă…nu de faptul că era modestă şi veche, ci pentru că aducea anumite lucruri la lumină…lucruri dureroase. Edward a oprit maşina în urma celorlalte două din faţa noastră şi am coborât din maşină.

– Prea mult verde – am spus mai mult pentru mine şi Edward a chicotit.

– O să fie bine – a spus punându-şi mâna pe umărul meu, ceea ce a făcut un fior să coboare în jos pe şina spinării până în vârful degetelor.

– Haideţi numai staţi acolo – a spus Ştefan făcându-ne să mergem spre acea clădirea veche – Ştiu că nu este nu ştiu ce, însă nimeni nu bănuieşte că stă cineva aici…deci este o variantă bună – am aprobat din cap. Casa nu arăta prea rău înăuntru, însă avea ceva ce îmi făcea inima să bată mai iute şi ochii să-mi lăcrimeze. Am tras aer în piept în încercarea da a mă calma.

– Noi mergem sus – a spus cuplul şi s-a retras pe scări în sus, eu priveam în urma lor cu milă.

– Săracii – am şoptit.

– Au trecut prin multe – a spus Damon, m-am întors şi din nou am rămas prizonieră în ochii lui.

– De cât timp sunteţi aici? – vocea lui Edward m-a trezit la realitate şi am evitat privirile tuturor, îndreptându-mă spre fereastră.

– De două luni – a oftat Ştefan – Însă sperăm ca foarte curând să ne întoarcem acasă la persoanele dragi – asta mi-a făcut inima să ofteze. De ce? Poate că gândul că unii dintre noi au reuşit să treacă mai departe şi eu am rămas în continuare prinsă în trecut fără nici o şansă să scap din închisoarea trecutului.

– Chiar nu ne aşteptam să acceptaţi cazul – a spus Damon – Ştiam că Isabella are astfel de cazuri la activ şi de asta am recomandat-o. Cum ai dispărut două luni din ochii presei a fost greu să aflăm unde eşti…îţi ascunzi bine urmele – a chicotit – Ca întotdeauna – atunci m-am întors spre el.

– Mă căutaţi de când aţi început cazul?

– Aproximativ, doamna Janson vroia dreptate pentru fiica ei şi singura persoană care avea ambiţia să facă asta indiferent de consecinţe eşti tu. În anii aceştia ai rezolvat cazuri demne de a intra în istorie. Felicitări! – asta m-a făcut să zâmbesc, întotdeauna a ştiut cum să mângâie orgoliul unei femei, mai ales mie.

– O să fie greu în noaptea asta – a spus Ştefan şi eu m-am întors spre el, de  fapt toţi trei ne-am întors.

– De ce? – l-am întrebat.

– Ei bine casa are o singură cameră şi pe aceea o ocupă soţii Janson. Noi doi dormeam pe canapea sau pe jos, însă acum…

– Nu mă deranjează să dorm jos – am chicotit, de fapt numai făcusem asta de mulţi ani.

– Mda…însă noi suntem bărbaţi şi… – continua el stânjenit.

– Lasă că găsim noi o soluţie.

– Ar fi una – a spus Damon.

– Care anume?- l-a întrebat Edward.

– Ei bine cum voi doi sunteţi un…

– Damon credeam că ai învăţat să nu tragi concluzii pripite – am spus eu înainte să continue – O să dorm pe un scaun.

– O să fie incomod – a spus Ştefan – Dacă cumpărăm nişte saltele?

– Nu este nevoie – am tras aer în piept privind întunericul din pădure…nu mă simţeam de loc comod aici, părea că nişte răni de mult uitate ieşeau la suprafaţă. Ştiu că şi prezenţa lui Damon aduce la suprafaţă anumite lucruri, însă această cicatrice care îşi făcea simţită prezenţa era din cauza culorii verzi care mă făcea să-mi amintesc nişte imagini neclare.

– Te simţi bine? – a întrebat Edward venind lângă mine.

– Cred că da – m-am întors spre el şi îmi doream să mă îmbrăţişeze, să-mi ofere siguranţa pe care aveam nevoie să o simt acum – Ies să fac o plimbare – când am dat să mă întorc am simţit cum o mână m-a prins de braţ şi nu mă lasă să mă întorc.

– Se lasă întunericul este periculos – îngrijorarea de care dădea dovadă Edward făcea ca nişte speranţe să crească în mine.

– Nu o să păţesc nimic – am zâmbit.

– Are dreptate Isabella. Lasă încăpăţânarea – a spus Damon şi eu m-am dus să mă aşez pe canapea lângă el şi i-am luat laptopul din braţe.

– Ce faci?

– Mă plictisesc – am ridicat din umeri.

– Şi asta îţi dă dreptul să îmi iei laptopul?

– Da…la fel cum tu pretinzi că ai dreptul să pătrunzi în viaţa mea şi să-ţi dai cu părerea – am spus apăsat.

– Deci te-am enervat şi acum vrei răzbunare? – a ridicat o sprânceană.

– Bingo.

– Bine, dacă vrei să te mănânce urşii n-ai decât să mergi – a spus luându-mi şi mie laptopul.

– Voi chiar nu aveţi stare? – ne-a întrebat Ştefan.

– Nu – am răspuns amândoi de odată făcându-i pe Edward şi pe Ştefan să râdă.

– Da foame vă e? – a întrebat Ştefan şi asta mi-a adus aminte că în toată ziua nu am mâncat numai micul dejun.

– Da – m-am îndreptat spre bucătărie şi în urma mea au venit Edward şi Ştefan, având în vedere că Damon era prea prins de monitorul ală.

– Şti să găteşti? – m-a întrebat Edward.

– Da.

– Ai multe talente ascunse – a spus făcându-mi cu ochiul.

Am început să caut prin frigider, vrând să văd ce pot să gătesc. Am găsit în dulap nişte spaghete, ulei de măsline extravirgin, iar în frigider am găsit sos de spaghete, deci cel mai uşor era să gătesc spaghete. Mă învârteam prin bucătărie ca un adevărat bucătar şi nici măcar nu mi-am dat seama că se mai află cineva în bucătărie până când vocea lui Edward de miere mi-a întrerupt direcţia de gândire.

– Miroase bine.

– Mai durează mult? – l-am auzit pe Damon strigând din sufrageria minusculă.

– Nu – am pus spaghetele în farfurii şi după am luat două şi am urcat la etaj, am bătut la uşă şi domnul Janson a deschis uşa – V-am adus cina – mi-a făcut loc să intru în cameră. Am pus mâncarea pe noptieră şi am văzut-o pe doamna Janson că plângea, am decis să mă apropii de ea.

– Vă simţiţi bine? – am pus încet mâna pe obrazul ei şi am şters lacrimile amare care i se prelingeau pe obraz.

– Cum aş putea să mă simt bine? – am înţeles că am pus o întrebare greşită şi mi-am aplecat privirea în jos cu părere de rău.

– Îmi pare rău.

– Aveţi copii? – întrebarea ei m-a surprins.

– Nu – am zâmbit tristă.

– Atunci nu puteţi înţelege prin ce trec. Este greu să îţi pierzi copilul, a chinuit-o atât de mult. Cu ce a greşit ea? Nu merita asta, era prea mică…Dacă l-aş avea în faţă pe acel nemernic l-aş omorî cu propriile mele mâini – în privirea ei am găsit o ură nemărginit, asemănătoare cu cea din sufletul meu.

– Nu este cea mai bună variantă. Nu o să fiţi cu nimic mai bună decât el.

– Atâţia copii…

– Ştiu, este dureros…Lăsaţi-mă pe mine să fac dreptatea, pot obţine pedeapsa cea mai grea.

– Aşa a spus domnul Damon şi asta m-a făcut să-mi revin puţin. Ştiind că acel monstru va pătimi măcar pe jumătate din ce a pătimit fiica mea.

– O să obţin o pedeapsă cât mai dură, vă promit – am zâmbit încurajator.

– Mulţumesc.

– Însă dumneavoastră trebuie să încercaţi să vă reveniţi şi să vă continuaţi viaţa.

– Imposi…- n-am lăsat-o să continue.

– Ştiu că pare imposibil, însă nu este aşa. Deşi întotdeauna o să vă amintiţi de suferinţa ei şi de pierderea ei, însă o să vă continuaţi viaţa…de aceea vă recomand să mergeţi la psiholog o să vă ajute.

– O să am în vedere sfatul dumneavoastră – a zâmbit cu jumătate de gură şi eu am părăsit camera.

– Ai stat cam mult – a spus Damon – Bine că ai venit că de nu muream de foame.

– Sigur mureai de foame – am spus sarcastică.

Am cinat şi apoi ne-am pregătit de culcare, au decis într-un final ca eu să dorm pe canapea şi ei să se înghesuie toţi trei pe jos.