Capitolul 13: Nelinişti

Perspectiva Isabellei Dupont

Îmi spun că aşa a fost să fie…că soarta a fost împotriva mea tot timpul şi că a s-a jucat cu sufletul, sentimentele şi mintea mea cum a vrut…degeaba pentru că toate astea nu şterg de loc durerea din sufletul meu şi eu tot o să vărs acele lacrimi o dată şi o dată, pentru că eu nu scap de durere…oricât aş încerca să o evit. Viaţa mea aşa a fost scrisă de la început, altă explicaţie nu aş găsi pentru toate cele câte am pătimit. Destinul, soarta, aşa-zisul Dumnezeu al altora, oamenii şi totul în această lume s-au jucat cu mine…şi eu am jucat împotriva lor, a regulilor lor pentru că am vrut propriile mele reguli şi cu ce folos? Tot ce am reuşit să câştig a fost să sufăr, de ce? Pentru că aşa au vrut alţii.

La cei 23 de ani ai mei am gustat din toate…şi cu ce m-am ales, cu nimic. Eu sunt eu şi oricine ar încerca să schimbe asta nu ar avea nici un succes, pentru că eu sunt destinată suferinţei. Am trecut prin lucruri atât de oribile pe care nimeni nu şi le poate imagina…de fapt cine îşi poate imagina că eu am suferit atât de mult încât asta să omoare fiinţa care eram într-o vreme? Cine ar ghici că în spatele celei de azi a fost cea de ieri? Toţi mă condamnă pentru ceea ce fac acum şi nimeni nu se gândeşte la ce am păţit în trecut şi câte alte zeci de persoane şi-au bătut joc de mine cea din trecut, din prezent şi din viitor. Că eu cea de azi am fost sculptată de suferinţe, chinuri, trădări şi dezamăgiri? Cine se gândeşte la trecut? Nimeni în afară de cei care au un motiv…puţini sunt cei care nu îl pot depăşii, pentru că majoritatea privesc doar prezentul şi viitorul, nimănui nu îi pasă de trecut…el a fost, este şi va fi cauza a ceea ce se va întâmpla în continuare cu noi. Fiecare acţiune pe care am făcut-o într-un trecut depărtat sau apropriat ne va influenţa cumva viaţa şi calea ei. La fel ca şi toţi ceilalţi oameni de pe planetă sunt câteva persoane şi în cazul meu care ştiu ceva despre trecutul meu, totuşi nu există o persoană care să ştie tot adevărul despre mine…unii îşi imaginează fel şi fel de lucruri despre ceea ce sunt şi ce am fost, poate că unii sunt aproape de adevăr, deşi este foarte puţin probabil, alţii în schimb îşi imaginează alte mii de lucruri care nu sunt adevărate. Sunt curioasă cine o să fie cel care va pune cap la cap toate piesele care formează puzzle-ul vieţii mele şi ştiu foarte bine că cel care va afla totul despre mine va putea să mă distrugă în doar câteva minute…ce minute, câteva secunde ar fi de ajuns ca să vadă dincolo de zidul meu şi să-mi sfărâme întreaga lume. Oare o să găsesc acea persoană vreodată?

Când credeam că am găsit-o, ce am primit dezamăgire. De ce? Pentru că fiecare avem dreptul la dezamăgire…şi eu am primit asta de prea multe ori, încât cu greu o să-mi revin. De fiecare dată când am crezut că am găsit acea persoană care să-mi fie destinată mie, când am crezut că acel bărbat este Făt Frumosul meu soarta mi-a spus că nu este el. De două ori am făcut această greşeală şi tot de atâtea ori soarta mi-a spus că nu este aşa, de fiecare dată s-a întâmplat ceva care să nu îmi permită să rămân lângă el. Primul bărbat de care am fost îndrăgostită a fost Damon, el avea acele calităţi care ar putea cucerii orice fată…şi având în vedere că îmi oferea iubirea sinceră şi mă proteja de tot credeam că îl iubesc.

Asta era adolescenta condusă de hormoni şi căreia nu îi păsa de consecinţe, el a fost primul bărbat din viaţa mea în adevăratul sens al cuvântului. Mi-a arătat că nu mă pot juca cu toţi aşa cum făceam eu, înainte să îl cunosc pe el mă jucam cu sentimentele şi cu hormonii tuturor băieţilor…toţi tânjeau după mine, deşi eu nu prea pricepeam de ce toţi mă vroiau, soarta a avut grijă să-mi arete şi asta la scurt timp; deşi îi ameţeam şi îi făceam să facă tot ce îmi doream eu la un moment dat a venit şi rândul meu să fiu ameţită de el. Damon părea să fie perfect şi soarta era de părere că pentru câteva momente suntem făcuţi unul pentru altul, timp de un an am atins fericirea alături de el şi am învăţat să zbor, dar nu şi cum să aterizez…evenimentele care s-au petrecut după acel an m-au făcut să am parte de o prăbuşire forţată care m-a distrus pe dinăuntru şi cu greu am reuşit să îmi revin.

După ce l-am pierdut pe Damon, când credeam că nu o să mă mai îndrăgostesc niciodată soarta iar mi-a dat peste nas şi mi-a spus că nu am dreptate…iar inima mea a ascultat de soartă şi s-a îndrăgostit de tipul nepotrivit, din nou. Deşi părea să fie atât de bun, drăguţ şi toate celelalte atribute pe care i le ofeream în trecut, mi s-a dovedit că nu este deloc ceea ce credeam eu că este. Ciudat este însă că cea care mi-a deschis ochii şi mi-a spus adevărul, este exact cea care îmi este duşmancă declarată, cea care ştie o bucăţică din trecutul meu cu care mă poate distruge, de asta ani de a rândul am fost nevoită să-i plătesc tăcerea, până acum un an şi ceva când a dispărut fără urmă…bine, bine poate nu chiar fără urmă, nu m-a interesat să o găsesc mă mulţumeam cu liniştea aceea aşa că nu mi-a păsat de ceea ce se întâmplă cu acea jigodie care îmi dădea doar dureri de cap. Am greşit, trebuia să o fi căutat pentru că aşa nu aş mai fi suferit acum şi poate viaţa ar fi luat altă cale, mult mai bună şi mai fericită sau poate că nu, cine ştie? Nimeni. Acum stau în camera mea, cea pe care o ocup de aproape 4 ani şi privesc pe geam gândindu-mă la cuvintele Victoriei, rememoram fiecare cuvânt spus acum două zile. De două zile stau aici doar gândindu-mă la el şi la cuvintele fostei lui soţii:

„- Spune repede ce ai de spus – vocea îmi era plină de venin.

– Condoleanţe, Isabella – pe faţa ei a apărut un aşa mare regret prefăcut.

– Nu te mai preface.

– Bine, bine…Nu de asta te-am chemat aici – a zâmbit victorioasă şi eu o priveam extenuată – Mă gândeam că ai vrea să afli ce legătură am eu cu familia aceea atât de dragă ţie.

– Nu mă interesează – chiar nu mă interesa, fiecare avea un trecut şi era decizia lor dacă vroiau să-mi spună sau nu despre ce este vorba.

– Nici măcar nu te interesează cine îi mama lui Evie şi de ce sunt despărţite una de alta?

– Sunt sigură că Edward are un motiv întemeiat pentru asta.

– De ce toţi îl credeţi un înger?

– Nu este aşa?

– De unde ştii Isabella ce se ascunde în spatele acelei feţe angelice pe care o afişează? Tu vorbeşti cea care are un asemenea trecut în spate? Ai fost cumva căsătorită cu el?– când mi-a spus asta am îngheţat – Ai locuit cu el? Ai un copil cu el Isabella să ştii cum este el într-adevăr?

– Ce vrei să spui?

– Cred că oboseala te afectează mult, din această cauză o să fiu mai explicită. Eu am fost căsătorită cu el, scumpa mea. El mi-a distrus viaţa, luni de zile am fost închisă în casă şi nu aveam voie să ies fără să fiu însoţită de el…Şi când am născut m-a obligat să îmi părăsesc copilul – parcă tot cerul a căzut peste mine, nu puteam să articulez nici un cuvânt.

– De unde ştiu că nu minţi? – încercam din nou să găsesc scuze care să mă ajute pe mine, să nu sufăr.

– Mă cunoşti bine şi ştii că nu am nici un motiv să te mint acum – îşi aprindea ţigara şi se comporta de parcă mi-ar fi spus nişte lucruri absolut banale şi nu aveau nici un fel de importanţă pentru ea. Eu încercam din greu să înţeleg spusele ei, ea este mama lui Evie şi a fost căsătorită cu Edward, ei mi-au ascuns asta…Edward este un nenorocit din felul cum s-a comportat cu…idioata asta, însă totuşi este şi ea o persoană.

– Trebuie să plec – am spus şi m-am ridicat să plec.

– Isabella…îmi pare sincer rău pentru Eluise, era o femeia bună – asta m-a uimit.”

Aceeaşi discuţie rememorată de mii şi sute de ori…am obosit să fiu rănită de toţi. Sufăr şi de ce oare? Pentru că sunt prea slabă, deşi neg asta cu toată fiinţa mea undeva într-un colţ îndepărtat al minţii mele ştiu foarte bine că sunt slabă, sentimentală şi toate acele chestii pe care am încercat să le îngrop. Cu toate astea sunt mândră de puterea de care am dat dovadă în momentul în care am mers după el la aeroport, nu am clacat nici un moment şi m-am menţinut fermă:

„- Isabella – a zâmbit bucuros.

– Eşti un nenorocit – mă privea de parcă aş fi înnebunit şi el nu ştia de ce spun aceste lucruri, cât de nesimţit poate fi.

– Ce s-a întâmplat? – continua să facă pe inocentul, dar cu mine nu îi mergea.

– Ce tupeu ai? Eşti un…eşti cel mai mare ticălos pe care l-am văzut în viaţa mea.

– De ce spui asta?- câtă prefacere poate exista într-o singură persoană – Ce ţi-am făcut?

– Mie… – pentru o clipă am crezut că durerea o să iasă la suprafaţă în toată splendoarea ei – Ce mi-ai făcut mie? M-ai minţit, asta ai făcut.

– Ce?! – părea că chiar nu înţelege nimic şi în interiorul meu vroiam să cred asta, dar mintea nu îmi dădea voie.

– Îţi sună cunoscut numele Victoria Jensen? Sau ai uitat deja numele fostei tale soţii? A şi ce ai obligat-o să facă îţi aminteşti? Sau şi asta s-a şters din memoria ta?

– Isabella…

– Nu, n-ai vorbit când aveai ocazia, acum este rândul meu! – nu îi puteam permite să spună ceva pentru că atunci toată apărarea mea ar fi căzut – Ce credeai că nu o să aflu niciodată adevărul? Că o să fiu mereu aceeaşi proastă care nu vede adevărul? Ei bine, ghiceşte ce?! Te-ai înşelat! – m-am întors spre Carlisle – O să trimit pe cineva care să se ocupe de cazurile care mi-au rămas şi am demisionat, acea persoană o să lucreze în firma voastră până când o să găsiţi pe altcineva – după asta m-am întors spre ieşire, vrând să plec cât mai iute din iadul acela.”

          Din acea zi nu am ieşit nici măcar pentru o clipă din camera mea pentru că îmi era frică să dau ochii cu ceilalţi să le explic ceea ce s-a întâmplat şi să iau parte la durerea lor din cauza pierderii ei. Am avut parte de zilele înfiorătoare, care mi-au scos cărămizile din zid şi îl lăsau suspendat în aer…îmi va lua ceva timp să-mi revin şi să-mi refac modul de a trăi, dar o să o fac o dată şi o dată, la un moment dat o să redevin eu cea de dinainte de al cunoaşte pe el. Ştiu asta şi totuşi sper la asta. N-am dormit de atâta timp şi rezist fără somn foarte bine pentru că suferinţa îmi dă energia necesară să rămân trează.

– Isabella – a spus vocea lui Heidi care acum se afla în cameră, nici măcar nu ştiu când a intrat în cameră – Trebuie să încetezi cu asta. Pentru Dumnezeu toţi suferim…împreună o să trecem peste tot – şi-a pus mâna pe umărul meu şi acum privea şi ea ca şi mine undeva în depărtare pe geam, îmi aducea aminte de copilăria mea.

 

Perspectiva lui Rolan Dupont

 

Mi-am pierdut fiica şi acum şi soţia…fără ele viaţa mea nu ar fi avut nici un alt sens, doar dacă nu ar fi existat şi Isabella, la fel şi ea ca şi Eluise a reuşit să-mi revoluţioneze întreaga viaţă. Eluise a fost cea care mi-a arătat cum să o iubesc şi cum să-mi permit să fiu fericit. Acum 25 de ani când a intrat Eluise în viaţa mea, eram cel mai nefericit bărbat din întreaga lume deşi aveam totul: faima unui avocat foarte bun, bani, succes în afaceri şi la femei; şi totuşi nu eram fericit. Faptul că am fost orfan şi că am crescut luptând cu dinţii pentru a devenii ceea ce sunt, m-a chinuit şi mi-a arătat o faţă a lumii pe care nu toţi o vedeau mai ales în perioada copilăriei, adolescenţei şi a primei tinereţi…perioade în care majoritatea sunt susţinuţi atât din punct de vedere financiar, cât şi psihologi de familie sau măcar de unul dintre părinţi. Eu a trebuit să mă descurc singur, să lupt pentru tot ceea ce aveam nevoie, pentru mâncare, haine şi totul; soarta a fost de partea mea pentru cu greu am ajuns să fac dreptul şi am ajuns un avocat bun. Lipsa dragostei mă chinuia şi deşi am căutat-o în atâtea femei, am găsit-o tocmai în cea în care nu credeam că o să găsesc. Eram un avocat destul de tânăr, aveam 26 de ani şi trebuia să apăr o tânără care a provocat un scandal din cauză că era beată şi drogată, atunci eram perfect de acord ca să o condamne şi totuşi cu timpul mi-am dorit-o şi am ajutat-o să scape de o pedeapsă dură. Eluise era fata fiţoasă, bogată şi care primea tot ce îşi dorea la orice oră a zilei şi cu toate acestea m-a învăţat să iubesc. La început eram furios pe ea pentru că nu era conştientă de ceea ce îi oferă viaţa, că sunt atâţi oameni în lumea asta care şi-ar dori să aibă tot ce are ea şi totuşi ea nu făcea decât să-şi distrugă viaţa, la început am avut atâtea discuţii prin care îi spunea că este greşit ceea ce face. Acela a fost începutul nostru…începutul unei poveşti frumoase de dragoste. Am trecut de la ură la dragoste, pentru că după ce am terminat procesul mi-am dat seama că prezenţa ei este esenţială în viaţa mea, aşa că am început să o caut sub pretextul că vreau să o ajut să iasă din tărăşenia în care era băgată. I-am cerut unui prieten psiholog să vină şi să îi explice situaţia în care se află, să o trezească din visul acela al ei.  Asta a dat rezultate pentru că a ajutat-o să-şi accepte situaţia şi ea a ajuns să înţeleagă suficient în cât să caute ajutorul profesioniştilor şi într-un an a scăpat de dependenţele ei. O vizitam în fiecare zi în timpul în care era internată la acel centru, ne plimbam prin grădina centrului şi între noi s-a format o legătură veşnică, care nici moartea nu o poate distruge. Eluise a reuşit să aducă soarele în viaţa mea şi după ce a ieşit din centrul acela noi am început o relaţie…de fiecare dată când lucram peste program ea încerca să mă distragă şi să uit de tot.  De fiecare dată ea era prezentă în gândurile mele şi în tot ceea ce făceam, bine se spune: „În spatele unui bărbat puternic stă o femeie şi mai puternică”; aşa a fost şi viaţa mea, probabil că şi fără ea aş fi ajuns cineva însă nu aş fi ajuns să niciodată îndeajuns de mulţumit cu tot ce am. Când a rămas însărcinată, viaţa părea că îmi zâmbeşte cu toţi dinţii. Am avut câţiva ani, aproximativ 18 ani liniştiţi, până când fiica noastră a urmat calea mamei ei şi s-a apucat de droguri. Aşa şi-a găsit sfârşitul fata noastră, Adelaide.  Nu ştiu cum şi de ce fiica mea a început să se drogheze, tot ce ştiu este că am aflat mult prea târziu şi nu am mai putut să facem nimic. Pierderea fiicei noastre ne-a distrus şi cu greu am reuşit să trecem peste această pierdere, cine nu ar trece greu peste moartea unui copil de doar 18 ani? Cel mai greu a fost pentru Eluise care se învinovăţea de ceea ce se întâmplase, că nu a oprit-o în acea seară să plece de acasă, dar nici unul dintre noi nu avea, de unde să ştim că fiica noastră va fugi pe geam şi că va merge la o petrecere unde din cauza unei supradoze îşi va găsii sfârşitul.

Apoi după doi ani, Eluise a găsit-o pe Isabella în timpul unei campanii de ajutorare a tinerilor care consumă droguri…nu ştiu ce a văzut soţia mea în acel moment la acea tânără drogată, murdară cu hainele rupte, tot ce ştiu este că a făcut un lucru foarte bun. Isabella era şansa noastră de a trece peste pierderea fiicei noastre, fiecare dintre noi aveam nevoie de ajutorul celuilalt. Isabella avea nevoie de ajutor ca să treacă de acea perioadă dificilă din viaţa ei, iar noi aveam nevoie să o salvăm pentru că aşa ar fi fost ca şi cum am fi salvat-o pe Adelaide în acea seară. Când Bella a fugit a doua zi din casă a fost sfâşietor se părea că istoria se repetă şi că noi suntem destinaţi să pierdem pe cineva din nou. În noaptea aceea nici unul dintre noi nu puteam să stăm liniştiţi, am trecut prin acele chinuri din nou, Eluise arăta o aşa mare îngrijorare din cauza dispariţiei ei.  Săptămâna în care am căutat-o Eluise nu a  închis nici un ochi, se temea de ce i se putea întâmpla acelei fete. Când am găsit-o era atât de fericită şi liniştea parcă puse stăpânire din nou pe ea, m-a convins să îi dăm numele nostru pentru ca şi ea să aibă o şansă în viaţă, şi să scape de trecutul ei misterios şi astfel Isabella Swan a devenit Isabella Dupont. Din nou viaţa noastră părea să se îndrepte şi totul să-şi revină, deşi încă îi duceam lipsa fiicei noastre. Acum aveam o altă ocupaţie şi anume aceea de a o cizela pe această tânără şi să o învăţăm, iar ea a arătat foarte multă bună voinţă şi a învăţat tot ce a fost nevoie ca să îşi depăşească situaţia într-un timp foarte scurt. Isabella nu punea întrebări referitoare la trecut şi nouă ne cerea acelaşi lucru, aşadar nu am nici cea mai mică idee prin ce a trecut şi cine a fost singura persoană care îmi mai este alături acum.

În ziua în care am avut accidentul ne îndreptam spre mormântul fiicei noastre şi îmi amintesc bine cuvintele iubitei mele soţii:

„-Adelaide, te-am pierdut pe tine şi am câştigat-o pe Isabella. Îţi seamănă atât de bine, ea a depăşit toate problemele…scumpa mea să ştii că deşi a devenit importantă pentru noi şi ocupă un loc important în sufletul nostru, nu îţi va ocupa niciodată locul – vântul bătea şi era atât de furios de parcă cineva vroia ca noi să facem ceva anume şi atunci Eluise a spus un lucru care m-a uimit şi nu l-am înţeles – Draga mea îţi promitem că o să avem grijă de Isabella – mă privea în ochi şi îmi cerea să fiu de acord, iar eu doar am aprobat.”

După aceea în noaptea în care am murit şi am stat cu Isabella am visat-o din nou şi de data asta mi-a spus lucrurile în faţă :„Scumpul meu, noi suntem bine – era ea şi fetiţa mea, îmi doream cu atâta ardoare să fiu şi eu acolo lângă el dar cineva mă ţinea şi parcă mă implora să nu plec – Nu tu trebuie să stai aici lângă Isabella şi să o ajuţi să-şi găsească locul în lume, să uite de trecut – zâmbeau trist amândouă – Promite-mi că o să fii bine şi o să ai grijă de tine şi de Isabella. Ajut-o! – după care au dispărut amândouă lăsându-mă singur.” Abia când m-am trezit şi am văzut-o pe Isabella lângă mine mi-am dat seama că nu eram singur, eram cu cea de a doua fiică a mea şi pentru ea trebuia să fiu puternic, trebuia să o ajut să treacă peste tot şi să fie fericită. Ea era tot ce mai aveam pe lumea asta, singura care mai avea nevoie de mine şi cea care o să fie de acum.

5 comentarii la “Capitolul 13: Nelinişti

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s