Capitolul 14: Punct…virgulă şi de la capăt

Perspectiva Isabellei Dupont

Heidi avea dreptate, trecutul trebuie să rămână trecut iar eu trebuie să trec mai departe. La fel ca şi capitolul cu Damon, aşa o trebuie să îl închid şi capitolul din viaţa mea cu Edward Cullen. Pentru ca Edward să rămână de domeniul trecutului trebuie să rup toate legăturile cu el şi cu familia lui, asta cât mai repede. Am suferit destul şi am stat în camera mea destul timp fără să nu fac nimic. Chiar şi Rolan şi a continuat viaţa, a depăşit moartea ei şi merge la birou…acum este rândul meu să îl urmez. Astăzi era prima zi după atâta timp când lucram în vechiul meu birou din Franţa, toţi angajaţii mă priveau cu teamă şi se pare că aşteptau momentul în care o să explodez. Biroul părea atât de pustiu şi parcă îmi amintea de ei, am oftat, a trecut atâta timp de când nu m-am mai gândit la nimic altceva înafară de Edward Cullen şi de Eluise, Heidi a dispărut la două săptămâni după moartea mamei şi de atunci nu am mai auzit nimic, trebuia să aflu cât mai iute posibil unde se află.
– Isabella – am ridicat capul din hârtiile de pe biroul meu – Scuze că te deranjez – am zâmbit.
– Nu este nici o problemă, Piere.

– Bine ai revenit printre noi – a afişat zâmbetul tipic lui.
– Mulţumesc – era atât de bine să mă aflu între cei cu care am colaborat atâta timp.
– Ştiam că o să revii înapoi Marie, fără mine nu rezişti prea mult – mi-a făcut cu ochiul şi asta m-a făcut să încep să râd.
– Ai dreptate, a fost greu să supravieţuiesc departe de Franţa.
– Se vede că eşti o pariziană – am început amândoi să râdem de afirmaţia lui – Rolan vrea să ne vadă pe amândoi – a ridicat din umeri ca şi cum nu ştia despre ce este vorba. Am mers împreună în biroul lui ca să vedem despre ce este vorba.
– Bonjour, scumpii mei luaţi loc – am ascultat ordinele şi ne pregăteam de ce este mai rău – Isabella presupun că ştii cât de rău o duce firma lui Carlisle? – asta m-a durut extrem de tare, de fapt tot ce ţinea de el mă rănea – Piere, este vorba despre firma unui vechi prieten de al meu. Vreau să îi oferiţi un contract prin intermediul cărei eu o să devin acţionarul din umbră – îl priveam uimită – Este în regulă, Bella?
– Da.
– Foarte bine, ocupaţi-vă voi de redactarea contractului şi după aceea îl aduceţi să îl semnez – am ieşit din birou gândindu-mă în continuare la ceea ce va face Rolan.
– Te simţi bine? – m-a întrebat Piere când am ajuns în biroul meu.
– Minunat – i-am făcut cu ochiul – Ceva îmi spune că trebuie să terminăm contractul astăzi.
– Nu aşa este de fiecare dată?
– Ba da.
– Hai să începem.
În timp ce lucram la redactarea acelui contract gândurile îmi zburau din nou la el şi deşi durea să stau departe de el trebuia să o fac, mai ales după ce am aflat tot adevărul. Şi totuşi nu mă pot opri din a-mi face griji pentru soarta lui şi a familiei lui, îi duc lipsa micuţei Evie. Oare ce or face? Oare a mai crescut micuţa Evie? Nu! Nu! Nu trebuia să mă mai gândesc la ei…dar ce pot face dacă toate gândurile mele se învârt în jurul lui şi al ei. Va trebui să mă resemnez cu situaţia asta, iar eu trebuie să îmi continui viaţa asta mizerabilă. Privirea mea cerceta atentă Turnul Eiffel spre care aveam fereastra, părea atât de mic de la distanţa asta…de când am ajuns în Paris nu am avut decât o singură dată ocazia să îl vizitez, atunci eram împreună cu Eluise. Îmi aduc bine aminte de senzaţia pe care am simţit-o când am ajuns în vârful turnului, mi se părea că toţi ceilalţi sunt doar nişte furnici mici şi nici unul nu se compară cu mine, de asemenea privirea ei mi-a rămas întipărită în memorie mă privea ca o mamă mândră de copilul ei. Ce n-aş da ca timpul să poată fi dat înapoi şi eu să mă aflu din nou în braţele ei care emanau atâta bunătate, în braţele singurei persoane care mi-a arătat ce înseamnă dragostea de mamă. Timpul este cel mai mare duşman al meu şi în acelaşi timp şi cel mai bun prieten al meu.
– Ce bine că am terminat, Marie – a spus Piere întinzându-se pe scaun.
– Aşa-i?
– Mă copiezi – a început să râdă de mine.
– Dacă nu am nici o ocupaţie – am chicotit eu.
– Şi uite cât este ceasul, doar 13.10. Suntem rapizi.
– Experienţa Piere.
– Ai dreptate, hai să îl uimim şi pe Rolan. Sunt curios ce faţă o să facă – era aşa un copil câteodată. S-a ridicat atât de entuziasmat de pe scaun, încât nici nu mi-am dat seama că a făcut-o decât în momentul în care l-am văzut la uşă privindu-mă întrebător, aşa că am decis să îl urmez şi eu. A avut dreptate Rolan nu se aştepta ca noi să revenim atât de iute.
– Aveţi neclarităţi? – a întrebat el curios.
– Nu – a spus Piere.
– Atunci?
– Păi… – Piere se juca cu răbdarea lui Rolan şi presimt că o să se ardă atât de tare – Ăăăă…
– Piere spune odată! – i-a ordonat Rolan.
– Sigur…
– Isabella şi cu tine o să fiţi trimişi într-o călătorie – a spus Rolan răutăcios.
– Ce?! – am exclamat eu.
– Exact cum aţi auzit! Voi doi într-o călătorie.
– Rolan, dar…
– Ştiu că este firma ta şi că nimeni nu îţi dă ordine, dar voi sunteţi avocaţii mei şi trebuie să-mi apăraţi interesele, nu? – mă privea ridicând o sprânceană şi oricum îi eram datoare vândută pentru tot ce a făcut pentru mine.
– Ştiu, unde trebuie să plecăm?
– De ce aţi venit?
– Am terminat contractul – am oftat învinsă.
– Sunteţi rapizi, meritaţi ziua liberă – am zâmbit, chiar asta aveam de gând să fac.
– Unde mergem? – a întrebat Piere.
– Deocamdată nicăieri, adică n-a faceţi ce vreţi voi – noi îl priveam contrariaţi.
– Vorbim mai târziu, Rolan – am ieşit amândoi de acolo.
– Marie, ce facem? – nu i-am înţeles întrebarea.
– La ce te referi?
– Eu nu am ce face acasă şi avem ziua liberă. Facem ceva?
– Eu merg la salon.
– Şi după?
– N-am nimic altceva în plan, vreo sugestie? – mi-am arcuit o întrebare în aşteptarea unui răspuns.
– Ce ai spune să mergem diseară în club?
– Luni în club? – de obicei mergeam la sfârşit de săptămână în cluburi.
– Ce are?
– Foarte bine, vii după mine la opt?
– Sigur.
După asta am mers în birou mi-am luat geanta şi haina şi am plecat de la firmă, precizându-i asistentei mele să îmi noteze toate mesajele. Conduceam spre coaforul la care eram clientă fidelă, aveam nevoie de o schimbare majoră în viaţa mea şi asta o să înceapă prin schimbarea de look. Am oprit în faţa acelei clădiri impunătoare a salonului Chic şi speram ca stilistul meu să fie disponibil astăzi, am intrat înăuntru şi acolo aşteptau o mulţime de femei, când mă pregăteam să mă aşez.
– Marie Isabella cât mă bucur că te-ai întors – am auzit vocea lui Michael – Mă gândeam că o să rămâi la americanii aceia idioţi – am zâmbit la afirmaţia lui – Şi cine a îndrăznit să se atingă de părul tău?
– Nu contează – încercam să deviezi subiectul.
– Ba da, a făcut o treabă bună, dar doar eu am voie să te vopsesc şi să îţi schimb coafura…Sunt dezamăgit! – era amuzant cu gesturile lui de gay.
– Scuze, am fost nevoită să fac această schimbare urgent – am zâmbit scuzător – Dar acum sunt aici.
– Ai mare dreptate, hai – m-a luat de mână şi m-a aşezat pe un scaun începând să se uite la părul meu – Am câteva idei – zâmbea ca un geniu care a descoperit America.
– Care?
– Te vopsim negru şi tăiem puţin de lungime, ce zici? – mă uitam la el fără să înţeleg.
– Nu cred că vreau părul scurt – am zâmbit.
– Atunci îl facem mediu, o să arăţi superb – era fascinat de ceea ce spunea.
– Ok.
– Nu începe cu limbajul americanilor – asta a stârnit un val de râsete în salon.
– Bine, bine.
Am început să îmi măsoare părul din priviri, să îl inspecteze din nou şi din nou. Într-un final a pus mâna pe foarfece şi a început să taie vârfurile şi să dea încet, încet o altă formă părului meu. Când părea că este mulţumit mi-a adus un catalog ca să-mi aleg noua culoare…el îmi recomanda şi eu îl ascultam tăcută, până la urmă tot el a luat decizia. Eu eram prezentă fizic dar psihic gândurile îmi zburau la mile depărtare, undeva unde se afla un demon cu părul castaniu şi ochi verzi ca smaraldele care îmi făcea inima să bat cu kilometri la oră.
– Marie, am terminat – Michael aplauda ca un copil de trei ani, m-am întors spre el cu o privire întrebătoare – Uită-te şi tu – mi-a arătat oglinda. Mă uitam la reflexia din oglindă şi nu îmi venea să cred cât de schimbată eram datorită tunsorii şi a trecerii timpului. Părul meu era mediu, ajungea exact până pe umeri şi era negru ca smoala, putea fi descris printr-un singur cuvânt perfect.
– Perfect…nu încetezi să mă uimeşti.
– Oh şi câte alte sute de idei mai am – eram îngrozită acum.
– Vor trebui să mai aştepte.
– Oh, nu…nu pot să mai aştepte, chiar deloc.
– Ce ai de gând? – acum eram de a dreptul înspăimântată de ideile care îi puteau trece prin cap.
– Să mă extind – şi ce legătură avea asta cu mine – Isabella am nevoie de ajutorul tău.
– Cu ce te pot ajuta?
– Am nevoie de cineva care să se ocupe de chestiunile legale şi nu am încredere în nimeni altcineva în afară de tine.
– Atunci contează pe mine.
– Mulţumesc scump-o – m-a îmbrăţişat strâns – Şi mai am o propunere pentru tine.
– Care anume?
– Ce spui dacă ai deveni partenera mea de afaceri?
– Michael, eu nu mă pricep la asta şi cel mai bine pentru tine este să stau deoparte – mă privea încruntat.
– Dar Isabella…
– Scuze, te ajut cu tot ce pot dar nu mă implic în afacere.
– Bine, bine fie…
– Eu am plecat că dacă nu întârzii – l-am sărutat pe obraz şi dusă am fost.
Am plecat de acolo pentru că mai aveam abia două ore ca să mă aranjez să merg în club. Am ajuns acasă şi în mai puţin de o oră eram gata, ţinuta mea era tipică de club, am ales: o rochie tunica, o curea, o pereche de colanţi şi o pereche de pantofi de ocazie cu toc. Eram îmbrăcată toată în negru şi cel mai probabil nu ar trebui să merg într-un club la doar o lună după ce a murit mama, însă trebuie să scap de învălmăşeala de gânduri din capul meu care nu îmi dau pace. Am coborât în sufragerie unde se afla Rolan, când a auzit sunetul tocurilor mele s-a întors şi mă privea uimit.
– Mergi undeva? – nu îmi plăcea să dau socoteală de ceea ce fac, dar fiind vorba despre Rolan se acceptă.
– În club cu Piere.
– Piere te-a invitat în oraş? – era încruntat.
– Da.
– Credeam că între tine şi Edward Cullen este ceva – asta a fost ca un cuţit înfipt în inimă.
– Nu a fost.
– Şi atunci ce era cu grija aia excesivă de la înmormântare?
– Lipsă de ocupaţie – am ridicat din umeri făcând pe nepăsătoarea.
– Nu cred – privea lui era cercetătoare – Un bărbat nu face ceea ce a făcut el în acele zile.
– Posibil – încercam să îi dau răspunsuri cât mai vaci sperând să scap de interogatoriu.
– Bells, ce s-a întâmplat?
– Nimic.
– Nu cred. Ce s-a întâmplat?
– Rolan…Nu contează ce a fost a fost şi punct.
– Când o să ai încredere suficientă în mine?
– Nu este vorba de încredere.
– Ba este, niciodată nu mi-ai spus nimic despre tine – era ca o acuzaţie pentru tot ce i-am ascuns în tot acest timp.
– Dacă te referi la trecutul meu…
– Nu doar la trecut. Mă refer la prezent.
– Ştii totul despre ce mi s-a întâmplat de când ne cunoaştem.
– Atunci de ce nu îmi spui ce s-a întâmplat cu Edward?
– Pentru că doare! – am strigat plină de durere, mă privea cu milă şi asta mă ucidea.
– Îmi pare rău – a şoptit.
– Nu este nimic.
– Ce ciudăţenie mai e şi viaţa…acum o lună şi ceva nu mă vedeam aşa – privea în gol.
– La ce te referi?
– Să-ţi cer ţie explicaţii ca şi cum… – am înţeles la ce se referea – Niciodată nu îmi imaginam că o să-mi revină mie rolul să te interoghez sau că Eluise nu o să mai fie aici – avea lacrimi în ochi – Ea era cea care te interoga atât de dur şi eu îi spuneam să te lase în pace că eşti majoră acum şi uite că acum eu fac pe poliţistul – am chicotit la afirmaţia lui şi chiar atunci cineva a sunat la uşă, s-a întors şi l-a văzut pe Piere intrând în sufrageri.
– Bună seara Rolan – cel numit nu i-a răspuns la salut ci îl ţintea cu o privire ucigătoare.
– Ai grijă de ea – s-a ridicat în picioare – Dacă păţeşte ceva să te fereşti de mine.
– Nu o să păţească nimic.
– Ar fii bine – s-a întors spre mine – Ai grijă de tine – m-a sărutat în creştetul capului – Distracţie plăcută copii – şi cu asta s-a retras în dormitorul lui.
– Am crezut că mă omoară – a zis Piere când am ajuns în maşina lui.
– Păcat că nu a făcut-o – mă privea ca şi cum aş fi făcut o crimă.
– Mi-ai rănit sentimentele.
– Lasă că îţi trece.
– Când o să mă săruţi tu cu siguranţă da.
– Atunci obişnuieşte-te să trăieşti cu suferinţa – i-am scos limba.
– Eşti rea.
– Întotdeauna am fost.
– Asta îi drept.
În timpul în care ne tot certam noi în maşină ca nişte copii am ajuns la club. Când am intrat în club am fost lovită de norul acela uriaş de fum care părea să fie ca o ceaţă în faţa ochilor mei, atâta lume…fiecare profitând de totul. Acesta este un nou început, aici se încheie o poveste şi punct…virgulă şi de la capăt.
O noapte pierdută degeaba pentru că chiar dacă credeam că scap de acele gânduri, însă ele parcă au devenit şi mai puternice ca niciodată…unele chiar nu aveau sens. Eu şi cu Edward sărutându-mă? Ce mai poate debita şi mintea mea din cauza suferinţei, era grav cu mine aveam halucinaţii…oare ce o să mai inventeze mintea mea încurcată? Nu am stat mult în club, nesimţindu-mă în largul meu, la ora 12 am plecat de acolo spre casă. Am îngropat trecutul azi noapte şi la fel şi pe mine…astăzi o să fiu cu totul şi cu totul diferită, nu o să-mi mai permit să iubesc niciodată.
O nouă zi…o nouă încercare…un nou chin…aceeaşi durere. Dimineaţa m-am trezit o dată cu Rolan şi el era uimit că mergem împreună la firmă, era atât de zâmbitor încât mă obosea.
– Ce s-a întâmplat? – am cedat într-un final şi l-am întrebat.
– Nimic. Cum a fost azi noapte?
– Plictisitor – am oftat aducându-mi aminte de acea imagine cu mine şi Edward care a apărut de nicăieri în memoria mea.
– Să înţeleg că Piere nu este chiar aşa de interesant?
– Mai bine spus face mult prea mult pe bufonul – am râs amândoi de această afirmaţie.
– Ai dreptate…exagerează mult prea mult.
Restul drumului l-am parcurs în linişte, când am ajuns la firmă ne-am despărţit şi a început o nouă zi…care se presupunea că trebuie să fie încărcată şi plină de procese, dar având în vedere lipsa mea de la firmă nu aveam nimic de făcut, de cât să stau şi să privesc pe geam în aşteptarea unui remediu pentru durerea mea, ceea ce nu avea să vină niciodată. Trebuia să termin o dată cu toată treaba asta. Am auzit un ciocănit în uşă ceea ce m-a făcut să mă întorc spre ea şi ce să vezi…Rolan şi Piere tocmai intrau.
– Isabella trebuie să călătoreşti – îi priveam întrebătoare fără să îi înţeleg.
– Unde?
– În New York, am vorbit cu Carlisle despre acel parteneriat şi a fost de acord să îl accepte, iar voi ca avocaţii mei trebuie să mergeţi acolo să încheiaţi parteneriatul.
– Eu sunt ocupat – Piere încerca să scape.
– Ştiu, dar tot va trebui să mergi – ha, aşa îi trebuie…trădătorul.
– Dar…
– Nici un dar. Trebuie să plecaţi cât mai repede posibil – am oftat şi Rolan m-a ţintit cu privirea – Şi tu Isabella trebuie să-ţi rezolvi problemele de acolo.
– Ai dreptate.
– Când plecăm? – a intervenit Piere.
– Azi.
– Deja? – a continuat acesta.
– Da şi aveţi doar două ore până când pleacă avionul, ar trebui să faceţi bagajele – şi cu asta s-a retras lăsând pe birou un dosar, l-am deschis
– Deci plecăm? – Piere se pare că era dezorientat sau se prefăcea, Dumnezeu îl mai ştie.
– Aşa se pare, haide – am coborât împreună în parcarea.
– Câte zile o să fim plecaţi?
– Nu ştiu…eu este posibil să rămân puţin mai mult. Mai am de rezolvat unele lucruri – o să fie greu.
– Mergem şi venim împreună, Marie.
– Eşti sigur?
– Pentru ce sunt prietenii?
– Într-o oră şi jumătate să fii la aeroport – cu asta ne-am despărţit şi fiecare se îndrepta spre casa lui.
Nu îmi venea să cred că sunt nevoită să mă întorc acolo unde sunt ei…o să fie foarte greu, însă eu sunt puternică şi o să trec peste tot cu bine. Va trebui să vând apartamentul şi după aceea voi rupe definitiv legătura cu trecutul…o ruptură curată şi definitivă, după asta în viaţa nu va mai exista nici un Edward Cullen. Voi fi doar eu şi nimeni altcineva nu va mai intra în viaţa mea…întotdeauna voi fi doar eu şi eu. Când am ajuns acasă am mers direct în camera şi am început să îmi fac bagajul, un troler ar trebui să ajungă pentru toate hainele pe care aveam de gând să le iau. Am împachetat fel şi fel de fuste negre, rochii, bluze, pantaloni; toate negre. Într-o oră eram gata, aveam timp să şi mănânc ceva, aşa că am coborât în bucătărie ca să-mi pregătesc ceva uşor.
– Domnişoară – a spus servitoarea speriată.
– Bună – i-am zâmbit.
– Vă pot ajuta cu ceva?
– Nu, am venit să îmi iau ceva de mâncare – s-a uitat în hol şi a văzut bagajul.
– Plecaţi din nou? – părea tristă.
– Da, trebuie să mă întorc în New York ca să rezolv nişte probleme – am oftat.
– Domnişoară – mi-am întors capul spre ca să o ascult – Poate ar trebui să ascultaţi ceea ce are de spus acel tânăr – asta m-a uimit, de unde ştia ea…nimeni nu ştia ce se întâmplă.
– De unde ştii?
– V-am auzit într-o noapte. Nu am vrut să fiu indiscretă, părea că aveţi un coşmar şi am venit să văd dacă vă pot ajuta cu ceva – m-am aşezat la masă şi mi-am sprijinit capul de mână.
– Este atât de greu – ea a venit şi m-a mângâiat pe cap.
– Trebuie să fiţi puternică.
– Încerc, dar nu prea reuşesc.
– Doamna Eluise ştia că aveţi nevoie de ajutor.
– Acum am cel mai mult nevoie de ea – mai aveam un pic şi plângeam – M-a lăsat singură în cel mai groaznic moment din viaţa mea.
– Domnişoară nu sunteţi singură, ne aveţi pe mine şi pe domnul Rolan – am zâmbit tristă.
– Ştiu…dar mie dor de ea – am înghiţit în sec – Trebuie să plec. Să ai grijă de Rolan.
Mi-am luat bagajul şi am ieşit în faţa casei unde mă aştepta un taxi. Am urcat şi dusă am fost, o să mă întorc în infern şi sper să mă întorc întreagă înapoi…Speranţe asta este tot ce îmi rămâne, doar speranţe. Trebuie să uit, doar aşa pot scăpa de durere…uitarea este singura mea şansă. Alta nu am…o singură şansă. Priveam pierdută străzile Parisului pierzându-mă în aceste gânduri…atât de pierdută încât nici măcar nu mi-am dat seama când am ajuns la aeroport.
– Poftiţi – am plătit cursa şi am coborât din taxi, când să-mi iau bagajul am fost prinsă de o mână de la spate.
– Îl iau eu – mi-a făcut cu ochiul Piere.
– Mersi.
– Nu ai pentru ce, doar sunt un cavaler.
– Şi în plus eşti şi foarte modeste – mi-am dat ochii peste cap.
– Şi asta.
– Pierdem avionul – am spus grăbindu-l spre intrarea aeroportului.
Ne-am îmbarcat şi am pornit din nou la drum spre infernul meu…

12 comentarii la “Capitolul 14: Punct…virgulă şi de la capăt

  1. Pingback: Bună! Sărbători feriticite! « Just words or maybe not

  2. Pingback: Blog nou şi Sărbători fericite! « Just words or maybe not

  3. Pingback: Blog nou şi Sărbători fericite! | Just Words Or Maybe Not

  4. ceea ce imi plk la ficul tau este ca fiecare capitol este foarte lung…mai rar vad asa ceva,ai acest lucru ma bucura;isabella e un personaj foarte complex si asta datorita tie.Descrii foarte bine tot ce simte si asta ma face sa patrund in poveste.Imbini foarte bine descrierea cu naratiunea si dialogul.Abia astept urmatorul capitol,mai ales ca vreau sa vad ce se va intampla dupa ce se vor reintalni cei doi.Sper ca edward s-o faca sa aiba mai multa incredere in oameni si poate se termina si cu o poveste de dragoste:-p Sper ca in urmatorul capitol pui si din perspectiva lui,cand cei doi se vor intalni.Tine-o tot asa si vin-o cu urmatorul capitol cat mai repede…Sarbatori fericite!!!

  5. imi place foarte mult ficul asta !!!abia astept sa fie postat si urmatorul capitol; mor de nerabdare Povestea ta este din ce in ce mai interesanta !
    abia astepat ca cei doi se se reintalneasca !
    Sarbatori fericite alaturi de cei dragi !!!!!!!!!!!!!

  6. cand mai postezi un nou capitol???asteptam cu nerabdare marea intalnire dintre bella si edward…te rog sa postezi cat mai repede:x:X:X

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s