Capitolul 3: Soarta ironiei

Restaurantul era foarte modern şi era aranjat cu bun gust, acum mai rămânea să văd dacă vorbele lui Jasper în legătură cu mâncarea. Mesele erau foarte frumos decorate, pe fiecare masă erau tacâmurile aşezate exact aşa cum spun bunele maniere. Totul era perfect aranjat şi fiecare detaliu părea în regulă. Chelnerul ne-a condus la o masă retrasă, care nu era în atenţia a celor care intrau în restaurant. Jasper mi-a tras scaunul şi m-a ajutat să mă aşez la masă, părea un gentelman în toată regula, făcea lucruri care puţini bărbaţi le mai făceau în ziua de azi.

– Deci ce părere ai de New York, Isabella?

– Este diferit faţă de celelalte ţări în care am locuit. Trebuie să recunosc că sunteţi mult mai activi decât alte naţionalităţi – am chicotit.

– Da, suntem într-o continuă mişcare – a râs el – În câte ţări ai locuit până acum? – se citea curiozitatea în privirea lui.

– Multe…În Anglia, Franţa, Germania, Polonia, Elveţia şi Spania.

– Destul de multe ţări şi trebuie să recunosc că sunt foarte frumoase. Care ţi-a plăcut cel mai mult.

– Franţa, are cel mai mult stil şi oameni sunt foarte moderni, îţi permiţi să abordezi orice subiect pentru că ei îl tratează cu foarte multă seriozitate.

– Am vizitat Franţa doar pentru cumpărături.

– Da, sunt cele mai frumoase haine – am râs eu.

– Nu-mi aminti, am fost supus destul de mult timp la torturile lui Alice. Acum doi ani ne-a obligat pe toţi să o însoţim în Franţa ca să facem cumpărăturile de Crăciun…coşmar – a spus el afişând o faţă de băieţel speriat.

– Să înţeleg că este o împătimită a cumpărăturilor?

– Nu, împătimită este puţin spus…mai mult i s-ar potrivit o obsedată după cumpărături. Săracul bărbat ce o va lua de nevastă – a început să râdă şi eu l-am acompaniat.

– Nu cred că este chiar aşa de groaznică, pare o tipă de treabă…Mi se pare chiar simpatică – am încercat să-i iau apărarea.

– Este o persoană foarte plăcută şi o prietenă de încredere atâta timp cât nu o înfurii şi faci cum zice ea…Să te ferească Dumnezeu să o înfurii, poate fi de a dreptul fioroasă. În rest este drăguţă, veselă tot timpul, activă şi foarte prietenoasă – din descrierea lui părea că îi place de ea şi încă foarte mult la fel şi privirea lui denota o atracţie specială şi sentimente nobile faţă de această fată – În fine te-am ameţit destul cu Alice – a chicotit.

– Nu îi nici o problemă.

– Mă cam i-a vântul când vorbesc despre ea – a roşit, eh clar că îi place de ea.

– Care este numele ei întreg?

– Alice Mary Cullen.

– Deci este fiica lui Carlisle şi sora lui Edward – am spus eu făcând o remarcă genială, of sunt praf.

– Oh…Carlisle a cam uitat să te lămurească şi pe tine în legătură cu cine ce este – a început să râdă – Hai că îţi explic eu. Deci Alice, Edward şi Emmett sunt copii lui Carlisle, iar eu şi Rosalie suntem fraţi. Numele nostru este Hale şi am rămas orfani când eram mici. Eu aveam 5 ani şi Rose avea 4 ani. Carlisle se ocupa de cazul plasării noastre în grija unui asistent maternal şi acel tip ne bătea, atunci Carlisle ne-a adoptat. De atunci el şi soţia lui sunt practic părinţii noştri.

– Am auzit multe despre soţia lui, pare a fii o adevărată doamnă – am spus eu amintindu-mi cât de mult o lăuda Heidi.

– Da, este chiar minunată…o să vezi când o să o cunoşti ce suflet nobil are – mi-a spus el.

Am continuat să vorbim despre fel şi fel de lucruri în timp ce mâncam. După ce am terminat ne-am întors la birou, unde se pare că s-au întors toţi. Am mers înapoi în biroul meu şi am început să citesc cu atenţie toate foile care erau acolo, trebuia să găsesc o cale să rezolv acest caz. Nu-mi se părea cunoscut nici un nume, nimic…erau două persoane necunoscute, şi victima era o prostituată. Era foarte greu să câştig un asemenea caz, însă dacă aş putea găsi un martor cu care să demonstrez că ea a fost într-adevăr abuzată sexual. Stai aşa, ea a spus într-o declaraţie că un poliţist a trecut pe acolo când acesta îi rupea hainele, însă tipul a plecat. M-am ridicat luând dosarul şi mă îndreptam spre biroul lui Jasper cu nasul în dosar ca un şoarece de bibliotecă…din această cauză nu mi-am dat seama când m-a ciocnit de cineva. Atât de tare am intrat în el încât era cât pe aici să cad jos, dacă nu m-ar fi prins două mâini.

– Scuze – am spus eu privind spre cel pe care era să-l dobor.

– Isabella încearcă să fii mai atentă, pentru că avem nevoie de tine pe aici ca să rezolvăm unele cazuri – a spus Carlisle zâmbind.

– Sigur – am roşit, la naiba eu nu trebuie să roşesc – Îmi pare rău – am spus continuându-mi drumul spre biroul lui Jasper, însă de data asta fără să mă mai chiorăsc în dosar. Am ciocănit uşor şi când mi-a spus să intru am deschis uşa.

– Nu mă aşteptam să mă vizitezi aşa curând – a spus el.

– Viaţa îţi face multe surprize – i-am făcut cu ochiul.

– Hmm…cu surprize de genul acesta nu o să mă mai supăr niciodată pe viaţă – a spus el uitându-se atent la mine.

– O să mai vedem noi asta – am spus eu – În fine am găsit ceva în dosar, tipa spunea că a trecut un poliţist pe lângă ei în acel moment.

– Ştiu asta, însă nu avem cum să-l găsim – a spus el aşezându-se lângă mine pe canapea.

– S-ar putea totuşi să avem o pistă…şi o mică speranţă să-l găsim – am continuat eu.

– Stai aşa îl chem pe Emmett – a mers la telefon şi a vorbit cu cineva, apoi s-a întors spre mine – Ei bine se pare că este nevoie de Emmett în altă parte aşa că cazul acesta o să fie doar al nostru – a chicotit el.

– Bun, deci trebuie să verificăm ce secţie de poliţie are acea parte a New York-ului şi ce patrulă circula în acea seară pe strada aceea…Nu este chiar aşa greu – am spus eu privindu-l cu un zâmbet jucăuş pe buze.

– Haide să începem.

Aşa am început să sunăm la toate secţiile de poliţie din acea parte a oraşului şi fiecare ne îndrepta spre altă secţie de poliţie. După patru ore lungi de căutări am ajuns să aflăm în sfârşit cărei secţie îi era repartizată zona aceea. Se pare că Jasper avea ceva de făcut, aşa că am rămas eu să aflu cine patrula în noaptea aceea pe acolo, deja se întunecase şi eu aveam mai mult de 24 de ore nedormite. Când am terminat eu de aflat cine era acea persoană era deja ora 8 seara…târziu, am sărit deja peste cină şi se părea că sunt printre ultimii din firmă. Când am ieşit din birou, am auzit nişte ţipete de copil micuţ şi am văzut lumina aprinsă în unul dintre birouri. Curiozitatea a pus stăpânire pe mine ca întotdeauna şi m-a îndreptat spre sursa plânsetului, puteam să văd două siluete de bărbaţi.

– Haide Evie…ce ai păţit? – am auzit glasul lui Carlisle.

– Nu ştiu ce are tată…de azi-dimineaţă plânge în continuu – mi-am permis să ciocănesc la uşă.

– Da – au spus simultan cei doi.

– Aveţi nevoie de ajutor? – am întrebat zâmbind văzând micul ghemotoc în braţele lui Carlisle.

– Ne descurcăm cu cazul – a spus Edward.

– Nu mă refeream la caz, ci la această micuţă – am spus apropriindu-mă încet de ea, plângea cu lacrimi de crocodil. Atât de tare încât înmuia orice inimă, oricât de îngheţată era – Hey, micuţ-o – am spus prinzându-i mânuţa mică şi ea la rândul ei mi-a prins un deget, era aşa de drăguţă.

– Isabella, te pricepi la copii? – m-a întrebat Carlisle.

– Aşa şi aşa – am spus eu zâmbindu-i micuţei.

– Cu siguranţa, te pricepi mai bine ca noi – a spus el întinzându-mi-o pe micuţă. Am luat-o cu grijă şi cu o atenţie maximă, nevrând să o rănesc deloc. Era atât de fragilă şi micuţă…încet, încet părea să se calmeze şi să nu mai ţipe, deşi pe obrăjorii ei se mai găseau încă câteva lacrimi.

Perspectiva lui Edward Cullen

 

Se pare că de azi o să avem o nouă avocată printre noi…care după părerea mea pare prea înfumurată. Deşi trebuie să recunosc că arată destul de bine…destul, ar fii puţin spus…foarte bine, când am ajuns în sala de şedinţe şi am văzut-o nu-mi puteam lua privirea de la ea. Este o femeie foarte frumoasă şi atractivă, nu pot să neg asta…încă îmi amintesc perfect fiecare trăsătură a feţei ei. Cel mai mult m-au captivat culoarea ochilor ei în momentul când am înfuriat-o cu acel mic comentariu, aveau o nuanţă intensă de verde, parcă aveau viaţă în ei, plini de scântei de furie.

Era destul de drăguţă când o înfuriai, se pare că curând o să-mi dezvolt un nou hobby…să o enervez pe Isabella. O să fie foarte interesant lucrul acesta, pentru că din câte mi-am dat seama din şedinţa de azi are un comportament destul de exploziv, mai ales dacă reuşeşti să îi atingi punctul slab şi astăzi am descoperit că nu îi place să fie subestimată…mai ales când nu i se acordă un caz destul de palpitant. Am fost întrerupt de fiica mea care a început să plângă. Am mers la ea şi am luat-o în braţe, toată ziua a plâns.

De ce a trebuit mama să plece tocmai azi? Ne-a lăsat pe amândoi singuri şi fără nici un ajutor şi mă descurc destul de greu cu un copil de patru luni. Când a plecat ea, credeam că o să mă descurc şi că totul o să fie bine, însă în adâncul sufletului speram ca ea să regrete că ne-a părăsit…mai ales că a părăsit-o pe fiica noastră. Însă în ziua în care am primit actele pentru divorţ mi-am dat seama că niciodată nu i-a păsat nici de mine şi nici nu şi-a dorit un copil cu mine, de asta a plecat chiar a doua zi după ce a născut-o pe micuţa Evie. Am suspinat şi am încercat să o liniştesc pe micuţa mea prinţesă, însă fără nici un rezultat. Era deja 8 seara şi eu încă nu am plecat acasă, iar îngeraşul meu cred că este obosit. Am fost întrerupt din gândurile mele de tata.

– Edward ce s-a întâmplat? – m-a întrebat el apropriindu-se de mine.

– Ei bine, Evie a plâns aproape toată ziua. Mai mult decât de obicei – am oftat, tata a luat-o de la mine în braţe şi a început să o legene…fără nici o speranţă, micuţa era încăpăţânată şi nu aveam ce face.

– Nu ştiu ce are tată…de azi-dimineaţă plânge în continuu – am fost întrerupt de un ciocănit în uşă.

– Da – am răspuns eu şi tata împreună.

– Aveţi nevoie de ajutor? – a întrebat-o privind-o cu dulceaţă pe Evie.

– Ne descurcăm cu cazul – am spus eu cu un ton plin de venin.

– Nu mă refeream la caz, ci la această micuţă – a spus apropriindu-se de tata – Hey, micuţ-o – a spus ea în timp ce îi oferea un deget, pe care micuţa mea la prins fără întârziere.

– Isabella, te pricepi la copii? – a întrebat-o tata.

– Aşa şi aşa – a spus ea zâmbind.

– Cu siguranţa, te pricepi mai bine ca noi – a spus el întinzându-o pe micuţă.

Ea a luat-o cu grijă de parcă era de porţelan şi era atât de fragilă încât în orice secundă se putea sparge. Îmi amintea de mine, când a trebuit să o iau în braţe pentru prima dată, eram cuprins de frică şi nu ştiam cum să o ţin…mă temeam să nu o strâng prea tare în braţe, să nu o rănesc. Într-un final fetiţa mea a început să nu mai plângă, deşi încă erau vizibile urmele lacrimilor ei pe obrajii ei, însă Isabella a avut grijă să le îndepărteze. Evie îi zâmbea, aşa cum o făcea atunci când era în braţele mamei…probabil că ducea lipsa unei prezenţa feminine în viaţa ei, cum mama ei a părăsit-o la naştere.

– Faci minuni, Isabella – i-a spus tata privind-o cu atenţie, de parcă urmărea ca ea să facă o greşeală. Aveam impresia că ştia ceva ce eu nu ştiam…de fapt eu nu ştiam mai nimic despre ea, tata cu siguranţă urmărea ceva de la ea. Isabella şi-a ridicat privirea pentru o fracţiune de secundă de la micuţă şi s-a uitat la tata.

– Nu cred, Carlisle. Ea este un miracol…este o scumpă – a spus ea zâmbind.

– Păcat că nu toată lumea este de acord cu tine – am spus eu gândindu-mă la mama ei.

– Presupun că o persoană foarte rea îi poate rezista farmecului ei – Evie mai avea puţin şi adormea în braţele ei.

– Isabella ai luat cina? – a întrebat tata.

– Nu – a spus ea scurt.

– Ce ar fii să luăm cina toţi trei împreună? Adică soţia mea este plecată şi voi doi sunteţi singuri – a argumentat el.

– Din partea mea este ok – am spus eu, ştiind că acasă nu mă aşteaptă nimeni.

– Nu vreau să încurc – a spus ea.

– Nu încurci ne-ar face plăcere – a spus tata…ceva nu este în regulă aici.

Perspectiva Isabellei Dupont

M-am lăsat convinsă de cei doi să iau cina la Carlisle acasă, nu era o decizie tocmai potrivită…însă oricum eram singură, aşa că am cedat. Cina a decurs normal vorbeam despre tot felul de lucruri banale, pe micuţa Evie au culcat-o într-un din camerele de la etaj. Trebuia să recunosc că soţia lui Carlisle, Esme, avea mult bun gust…şi-a casa părea să aibă ceva aparte, se pare că îi plăceau culorile ca galben şi oranj, care erau într-o armonie perfectă.

– Isabella, totuşi nu înţeleg un lucru – a spus Carlisle atrăgându-mi atenţia.

– Care anume?

– Ei bine, dintre toate firmele care ţi-au oferit cazuri mai pe gustul tău…tu ai ales exact firma noastră. Ai avut un anume criteriu sau speri să obţii ceva? – sigur mă miram cum de nu m-a întrebat încă asta.

– Ai dreptate, am renunţat la cazuri mult mai palpitante. Însă firma ta îmi oferea ceva mai mult decât alte firme, dacă pot spune aşa…îmi ofereai şansa de a deveni partenerul tău. Eu nu înţeleg de ce m-ai vrut ca partener tocmai pe mine?

– Cine nu ar vrea să lucreze cu tine? Presupun că înţelegi şi singură de ce te-am ales pe tine ca partener – a chicotit el – Ai foarte mult potenţial, îmi amintesc perfect cum a fost când eram rivali într-un caz de la începutul carierei tale – sigur, acum ştiu de ce îmi era aşa de cunoscut – Păreai o leoaică când interogai acel martor, am ştiu încă de pe atunci că o să ajungi departe.

– Mi se părea mie cunoscut numele tău, însă nu ştiam de unde – am început amândoi să râdem, însă am fost întrerupţi de Edward.

– Pe mine m-aţi pierdut pe drum…voi vă cunoaşteţi? – a întrebat cu o expresie foarte inocentă pe faţă.

– Cam aşa ceva fiule – a zâmbit Carlisle – Acum 4 ani am lucrat la un caz în Paris, iar avocatul apărării era Isabella, care deşi era la începutul carierei sale se descurca foarte bine…părea că are ani de experienţă. Sunt curios dacă atunci erai aşa în instanţă, acum cât de fioroasă eşti?

– Ei bine asta nu îţi pot spune eu…timpul decide totul – am spus eu chicotind, însă când am văzut cât este ceasul mi-am luat rămas bun de la ei şi am plecat înapoi spre hotelul Gotham.

Anunțuri

13 comentarii la “Capitolul 3: Soarta ironiei

  1. super…chiar mi-a placut:d
    ari cum sa descrii sentimentele unui personaj,astfel conturandu-l prin propriile actiuni;foarte palpitant
    cand pui continuarea?
    p.s:poti sa imi dai id tau…vreau sa mai discutam despre fic shi despre altele
    spor la scris!!!

  2. Ella, ca de obiciei, imi dau jos palaria in fata ta. Faci o treaba excelenta atat cu ficurile pe care le traduci cat si cu creatiile propii.
    Nu stiu cum, dar mereu reusesti sa ma surprinzi. Cum ajunge un fic la final, hopa apar altele doua pe blogul tau! Mai ceva ca ciupercile dupa ploaie :)) .
    Astept nextu si la „Justitie oarba” si la „Ninas mal”!
    Bafta pe mai departe!
    Kisses and hugs!

  3. deci nu pot sa spun decat wow
    si bebele este asa de dragut si mama lui garantat a fost o scorpie fara suflet ,cum poti sa-ti parasesti copilul:(
    spor la nextul si distractie placuta in vacanta
    kisses and hugs!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s