Capitolul 1: Începutul…

Zborul mi-a fost întrerupt în zori dintr-o nebunească joacă a aripilor care s-au hotărât brusc să-şi limiteze mişcările. Nu a fost o cădere lină legănată în neant…m-am prăbuşit în nefirescul clipei scurse şi am început să respir nedumerire. M-a durut revenirea şi suspină amintirea plutirii printre fluturi. Nu vroiam să las lacrimile să-mi strălucească pe obraz irosindu-se în oceanul nepăsării şi, încercând să le opresc am închis pleoapele peste simţiri dar, picătură cu picătură, mi s-au strâns în suflet şi m-a îmbrăţişat mirosul nemărginit de albastru al mării. Am păşit desculţă pe ţărmul ei, am privit cum soarele sărută cuprinsul şi am tăcut. Undeva, la umbra unei petale de suspin am văzut cum iubirea se alintă jucându-se cu pescăruşii. Mi-a zâmbit şi mi-a spus că a făcut o punte între zări din iluziile strânse în timp ce mă aşteptă. Mi s-a părut pentru o clipă că în loc de punte e un curcubeu…şi am îngenuncheat în faţa infinitului. Atunci am găsit răspunsul…Era ascuns printre firicele de nisip din care copiii fac uneori castele. Însă până să găsesc răspunsul existenţei mele am trecut prin multe lucruri…mai multe decât poate duce o persoană cu ea în viaţă. Oare eu am putut? Şi le-am dus până la sfârşit pe toate? Nu le-am dus pe toate, am ales să ascund multe dintre ele sau mai bine spus conştiinţa mea a ascuns cele mai grave dintre ele…acele lucruri cu care nu puteam trăi.

       Cap 1.1 - Fire de nisip

         Să te trezeşti la vârsta la care începi să înţelegi ce se întâmplă cu tine într-un orfelinat este foarte greu, dar mai greu este să vezi alţi copii că spun unei femei Mama şi unui bărbat Tata şi tu să nu poţi să faci acelaşi lucru. Atunci în acele clipe te întrebi tu de ce nu ai o mamă şi un tată? Şi singurele lucruri pe care le poţi face este să te învinuieşti pe tine, să îţi spui că tu eşti de vină, că ceva nu este în regulă şi de asta nu te-au vrut. Toţi cei care se aflau în acelaşi orfelinat se poartă urât, copii sunt toţi răutăcioşi pentru că au învăţat mai mult decât ştiu unii adulţi…am învăţat că pentru a avea ceva, pentru a obţine ceva trebuie să lupt cu dinţii. Că viaţa este grea şi puţini dintre cei care se află în orfelinat au şansa să ajungă cineva şi să aibă parte de fericire. Restul lumii te etichetează ca fiind un om rău, asta poate şi din cauza unora dintre noi care au ales calea greşită din cauza unora suntem toţi judecaţi la fel. Lumea este nedreaptă şi condusă de principii, să spunem, greşite care distruge atâtea vieţi, principiile sunt după mine idei greşite mai ales atunci când judecăm restul lumii în funcţie de el.

În lumea aceea necruţătoare a orfanilor dintr-un orfelinat amărât din Anglia în care copii sunt nevoiţi să trăiască în condiţii precare şi aceşti copii lipsiţi de noroc formează de mici bande.  În aceste bande doar cei puternici au şansa să intre, iar cei slabi sunt nevoiţi să suporte maltratările celor răi. Eu, fată fiind am suferit foarte mult mai ales că majoritatea de acolo erau băieţi şi toţi se purtau urât cu mine…din cauza acestor lucruri eu am devenit băieţoasă şi am ajuns să mă bat cu băieţii. Dintre toţi acei copii doar unul mi-a arătat puţină bunătate şi  m-a ajutat să izbutesc în acel infern şi anume Yanni. Acest băiat a devenit un fratele meu mai mare pentru că era mai mare cu 2 ani decât mine şi momentul în care am devenit ca nişte fraţi aveam eu 5 ani şi el 7. Băieţii cei mari s-au luat de mine şi din cauză că erau mai numeroşi eu am căzut în noroi, au vrut să îmi arunce cu noroi în faţă, dar chiar atunci Yanni a apărut şi s-a bătut cu unul dintre acei băieţi răi. Eu stăteam acolo jos şi lacrimile îmi curgeau şiroaie pe obraji, după ce a terminat lupta cu acel rău m-a ajutat să mă ridic. Mi-a şters lacrimile cu grijă şi a spus:

– Micuţă domnişoară îţi promit că o să-ţi fiu întotdeauna ca un frate şi voi avea grijă de tine…vom fi ca familia pe care nu o avem şi întotdeauna o să ne ajută reciproc – când a spus acele cuvinte aveam impresia că cerul se luminează şi că o rază ne zâmbeşte.

– Şi eu îţi promit frăţiore – am chicotit.

Acela a fost începutul unei frumoase…prieteni să zicem aşa. Eram atât de entuziasmată cu asta pentru că mi se ivea şansa de a avea o mică familie, deşi nu eram rude de sânge şi eram doar nişte copii naivi. Şi cu toate că părea o prostie mai ales că am promis acest lucru când aveam vârsta inocenţei şi a neştirii am respectat acest jurământ întreaga mea viaţă, am păstrat legătura şi în momentele în care nimeni nu se aştepta şi aproape întotdeauna am fost alături unul de altul…ca nişte adevăraţi fraţi.

O legătură sfântă pentru doi copii fără familie, renegaţi de adevăraţii părinţi…singuri şi totuşi împreună.

Cap 1.2 - Prietenie         Ne-am ajutat cât de mult am putut, chiar şi după ce am fost adoptaţi amândoi. Exact la 15 ani am fost adoptată de o familie bogată. Încă de la început mă întrebam de ce m-au adoptat? Am aflat mai târziu că au făcut acest lucru doar pentru că făcea bine la imaginea lor, erau doar nişte interesaţi şi eu eram o mică părticică din acest interes. Aşa a început coşmarul meu…acum ştiu că ceea ce mi se întâmpla în orfelinat nu era nimic în comparaţie cu ceea ce urma să mi se întâmple. Probabil că din cauză că speranţa la o viaţă mai bună mi-a fost înăbuşită pentru că cei care trebuiau să mă iubească se foloseau de mine, am ajuns să fac lucruri foarte urâte, pentru care m-am condamnat întreaga mea viaţă.

Am intrat într-un anturaj plin de vicii şi eu, din păcate, am fost influenţată în semn negativ de ei…am dat de o gaşcă de fete pline de fiţe şi atât de false încât nimeni nu era mai presus decât ele. Nu ştiu cum am ajuns să fiu ca ele, să devin o fată falsă sau mai bine spus să mă prefac fiind una dintre ele…şi totuşi aveam ceva în comun, şi anume că părinţii noştri nu ne iubeau. Atunci când mi-am dat seama de ce m-au adoptat acei oameni şi cunoscându-le pe aceste fete care mi-au oferit o şansă unică pentru oricare dintre elevii liceului la care studiam am început să ies la petreceri şi tot atunci am început să mă joc cu sentimentele băieţilor ca să mă răzbun pe cei care mă răneau înainte în orfelinat. Nu ştiu cu câţi băieţi m-am jucat, însă am rămas fecioară până când l-am cunoscut pe el.

Seara în care l-am cunoscut a fost uimitoare şi probabil era să fac cea mai mare greşeală dacă nu ar fi intervenit el, ar fi trebuit să fie o seară normală pentru noi în care să cucerim câţiva băieţi idioţi şi să avem cu cine să ne jucăm în următoarele zile. Nu, soarta avea altceva pregătit pentru mine…în seara aceea m-am îndrăgostit pentru prima dată de cel mai frumos şi galant tip pe care îl cunoscusem până atunci.

„- Bella pui pariu că nu poţi să-i suceşti minţile tipului ală care stă lângă acea maşină neagră? – m-a întrebat una dintre aşa zisele mele prietene.

– Maşina aia decapotabilă? – am întrebat puţin încurcată.

– Da…Arată bine – râdea incontrolabil probabil că alcoolul i-a stricat judecata – Habar n-ai câte fete sunt moarte după el – continua să râdă.

– Cine este? – am întrebat curioasă din cauza informaţiilor pe care mi le dădea.

– Damon Salvatore – privea în direcţia lui – Cel mai frumos şi inteligent băiat din lume – s-a întors spre mine şi în ochii ei se putea citi încântare – Cel care a răpit virginitatea multor fete de aici – îmi puteam da seama cu uşurinţă că era vorba şi de ea – Şi totodată cel care s-a jucat cu inimile tuturor – aici puteam remarca răutatea şi ura.

– Malefic… – am spus ironică.

– Crezi că nu este? – a ridicat o sprânceană în direcţia mea.

– Noi nu facem acelaşi lucru?

– Noi –  a arătat spre ele – Avem un motiv pentru care facem asta, dar tu Bella de ce o faci? – nu vorbeam despre adevărata mea identitate ştiau foarte puţine lucruri despre faptul că eram orfană, doar ceea ce spunea presa, însă când m-au cunoscut spunea că seamăn foarte mult cu cei care m-au adoptat.

– Nu contează, nu? Contează doar că o fac – am spus folosind aceeaşi replică pe care mi au dat-o ele de atâta ori ele în doi ani.

– Asta aşa este – şi-a întors privirea din nou spre acel băiat – Ai petrecut suficient timp cu noi aşa că o să ştii cum să îl cucereşti…Consideră-l un test…

– Da, da – spuneau celelalte aprobând spusele Serenei.

– De ce aş face asta? – am întrebat-o din nou pe blonda oxigenată care era lângă mine.

– Crede-mă nu ai vrea să ştii ce înseamnă să mă ai pe mine duşman. Te simţi în stare? – m-am uitat spre el şi am văzut că şi el mă priveşte, dar cu mai mult interes decât eu pe el.

 Cap 1.3 - Damon Salvatore

– Da…doar nu e drac – am chicotit.

– Aşa te vreau scumpo – după asta am pornit spre el afişând un zâmbet cât mai seducător, el mă privea atent probabil crezând că o să merg spre el…cât de mult se înşela. Chiar lângă el se afla unul dintre prietenii Serenei şi aveam de gând să mă joc puţin aşa o să îi trezesc interesul acestui tip.

– Dan – m-am agăţat de braţul lui la fel de jucăuşă ca întotdeauna.

– Bells – s-a întors spre mine zâmbindu-mi – Credeam că eşti pedepsită?

– Sunt – am chicotit – Dar nu puteam rata o astfel de seară, nu?

– Logic că nu…În plus trebuie să mă vezi cum îl întrec pe Damon în seara asta – s-a întors spre celălalt zâmbind superior.

– Cine spune că mă întreci? – şi-a arcuit o sprânceană.

– Eu – a spus Dan – Pentru că sunt cel mai bun, nu este aşa Bells?

– Poate – am chicotit şi mă uitam la acel Damon.

– O să-ţi demonstrez eu frumoaso că sunt mult mai bun decât Dan.

– Aha…deci accepţi – Dan era la fel de entuziasmat ca un copil mic, mai trebuia să înceapă să aplaude şi să sară în sus şi ar fi fost faza fazelor.

– Cu o singură condiţie – Damon avea o privire malefică.

– Oh ce uituc îs – a spus Dan – Am uitat să ă fac cunoştinţă. Ei bine, această fiinţă frumoasă de lângă mine este Bella cea mai bună prietenă a mea, iar acest idiot din faţa mea…Trebuie să te avertizez în legătură cu faima lui de Don Juan – părea serios când spunea asta – Aşa deci el este Damon Salvatore.

– Încântat – mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o întocmai ca cavalerii din Evul Mediu însă în tot acest răstimp mă privea în ochii şi inima mea bătea cu mile la oră.

– De asemenea – am spus eu încercând să-mi revin din această învălmăşeală de sentimente necunoscute.

– Bells îmi spui te rog ceva – Dan mă implora şi eu cu greu puteam să evadez din închisoarea ochilor lui verzi.

– Ce anume?

– Chiar nu am o şansă la Serenei? – ştiam că este îndrăgostit de ea.

– Nu ştiu – am ridicat din umeri.

– Haide Bella eşti prietenă cu ea sigur ştii.

– Dan crede-mă că nu sunt aşa de prietenă cu ea pe cât crezi tu…totuşi încearcă şi vezi ce iese.

– Dan particip la cursă cu o condiţie – a spus Damon malefic.

– Care anume frate?

– Dacă câştig frumoasa asta o să-mi dea un premiu – când a spus asta mă uitam la el uimită.

– Nu cred că am înţeles – am spus eu revoltată.

– Dacă câştig o să mă săruţi – privirea lui era intimidată.

– Nici nu mă gândesc – eu continuam la fel de revoltată.

– Foarte bine nu un sărut, atunci ce zici de o întâlnire?

– Hmmm…o să mă mai gândesc – am zâmbit mulţumită pentru ce am obţinut.”

Acela a fost începutul a tot ceea ce a urmat…

2 comentarii la “Capitolul 1: Începutul…

  1. Pingback: Capitolul 1 din Chemarea Destinului | Just Words Or Maybe Not

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s