Capitolul 13: Ruptura

Isabella a plecat de lângă profesorul Marcus, privind amuzată. I-a privit încă o dată pe cei prezenţi, citindu-le gândurile patetice. Pentru prima dată se simţea în stare să domine toate acele fiinţe, chiar şi să îi ia puterea lui Aro pe care o exercita asupra acelor fiinţe nocturne. Cu toate acestea, ceea ce vroia inima ei moartă era să-l vadă pe Edward Cullen zâmbind doar pentru ea.

– Caius – a vorbit femeia, cu un ton seducător pa care îl folosea să trezească pasiunea lui Demetri, care o bântuia pe copiatoarea de daruri. Băiatul nu a întârziat să zâmbească, dornic să o audă şoptind, chiar dacă nici un cuvânt nu era pentru el. Şi-a dat seama pe pajişte ce sentimente puternice exprima acel cititor de minţi în fată, dar nu a asta l-a surprins, ci că ea răspunde la acel sentiment – Priveşte-mă – a ordonat fata, stabilind ochii de sânge pe bărbat.

Roşu contra roşu. Ochii şatenei erau duri, ameninţători, exprimau doar ură. Categoric, ea se trezea din acel vis frumos care a durat mai mult da 50 de ani. Misiunea lui Heidi a fost un succes în noaptea aceea când a ieşit să o caute. Aro cunoştea abilităţile acelei fete săraci, victima violenţei, pe care le va poseda în viitor. Şi aşa femeia cu ochii violeţi a adus-o în Italia. Acesta era un adevăr pe care toţi îl cunoşteau cu excepţia Isabellei.

Au antrenat-o ca să o poată folosi în voia lor. Jane a fost nevoită să nu mai fie preferata maestrului pentru ai ceda locul venitei recent: o fată cu părul lung şi piele de porţelan. Ea stârnit neliniştea între strigătele du durere sau teamă, respira normal şi ochii ei de ciocolată s-au deschis brusc, privindu-i pe toţi cu curiozitate, deşi ea a văzut doar umbre. Au fost trei zile de îngrijire şi mângâieri, timp în care s-au întrebat dacă într-adevăr este una dintre ei.

Când acei ochi roşii s-au deschis, toată îndoiala a dispărut. Isabella Marie Swan Volturi a renăscut, numai că de această dată ca să nu moară niciodată. Marcus a iubit-o din primul moment, dar nu a vorbit, Aro îi cunoştea gândurile. El şi-a dorit o jucărie de gheaţă, una care nu se va rupe ca soţia lui. A găzduit-o, a învăţat-o să vâneze, să se ascundă, a educat-o ca să fie o sclavă a nopţii. Dar ea vroia mai multe decât să fie servitoare lui Aro.

O privea din umbră pe Heidi, întrebându-se cum se putea abţine de la cină. A descoperit-o într-un fulger şi a imitat-o, atrăgând mai mulţi oameni decât ea. Avantajul Isabellei era chipul acela de fetiţă, acele caracteristici de granit, împreună cu corpul de femeie. Adolescenţii o urmau, râdeau cu ea, o adorau. Curând Volterra a avut parte de sânge nou, atât de dulce şi totuşi atât de amar. Ea era perfectă în arta seducerii.

Chiar şi unii din garda regală au cedat farmecelor ei, devenind o pradă uşoară pentru orice. Acea umană insignificantă, a devenit, zi de zi, o moştenitoare vrednică a puterii profesorilor ei. Isabella dorea mai mult. Vroia să iasă din castel şi să se bucure de avantajele pe care condiţia ei i le oferea. Şi a reuşit. Un pic temătoare şi dispusă să îndepărteze de sora ei, acceptând să termine cu primul nou-născut. Şi nu a fost doar unul pe care l-a exterminat, au fost sute de mii. Şi a devenit o fiinţă indestructibilă în faţa celorlalţi.

– Isabella, este suficient – a spus Aro, obligând-o pe tânără să se îndepărteze de acel bărbat cu privirea dură şi buzele strânse – Caius a înţeles perfect – a zâmbit ca scuză, dar fără să se simtă jenată. Vroia ca toţi să vadă lucrurile cum le vedea ea. Vroia să plece, de ce nu o lăsau?

– Maestre, eu…- nu a continuat. Cei trei bărbaţi s-au ridicat şi au zburat până la ea. Au înconjurat-o. Isabella a închis ochii, a oftat, permiţându-le să o analizeze. I-a lăsat să-i atingă mâinile şi faţa, şi degetele lor lungi să-i atingă semnele din piele. Le-a permis să caute ritmul cardiac, care a dispărut. Şi când i s-a dat oportunitatea le-a arătat ochii aceia aurii pe care îi iubea la prietenii ei noi.

– De ce vrei să pleci? – a întrebat Aro, revenind la scaunul lui, la fel ca restul – Nu ai totul aici? – Isabella a zâmbit, privind sala magnifică. Au îndrăznit să o întrebe încă o dată motivul pentru care vroia să părăsească acel castel frumos, dar nu a avut nici o îndoială în privinţa răspunsului. A vrut să vorbească, dar nu a găsit cuvintele potrivite ca să exprime totul în acea clipă. Ei au aştepta liniştiţi, siguri de triumful lor.

– Am crezut că aşa era – a spus într-un final, închizând ochii – Nu cunoşteam mai mult decât mi-aţi oferit voi. Vedeam vampiri în alte locuri, monştrii josnici prin lume, nou-născuţi necontrolaţi. Şi în comparaţie cu lumea de aici nu aveam îndoială să mă întorc în oraş. Dar ceva s-a schimbat, recunosc. L-am cunoscut pe Carlisle şi familia lui, nu vroiam, jur, dar m-am îndrăgostit de forma lor de viaţă şi de ei – trei perechi de ochi nu dădeau credibilitate acelei confesiuni, siguri că au auzit rău – Vă mulţumesc pentru ce aţi făcut pentru mine, serios, doar că nu mai pot fi legată de acest întuneric. De asta sunt aici din nou…- s-a aplecat în faţa lor, fără să-i privească în faţă nici o secundă – Sunt aici ca să cer să mă lasă-ţi să mă retrag din gardă.

Camera s-a cufundat într-o linişte mortală. Nimeni nu s-a mişcat şi nici nu a încercat să vorbească. Isabella a rămas în genunchi în faţa acelor creaturi minunate de gheaţă. Caius blestema în mii de feluri faptul că ea complica totul în aşa fel. Marcus putea să vadă respectul pe care îl emana acea fiinţă micuţă. Aro, părea foarte amuzat de situaţie şi în capul ei a început să se formeze o idee pentru ca ea să nu plece.

– Isabella, dragă, nişte cuvinte foarte frumoase – vocea fericită a vampirului a captat atenţia tuturor – Înţeleg ce zici, dar nu sunt de acord cu plecarea ta – zâmbetul care i-a apărut pe buze lui Jane a căzut imediat – Trebuie să recunosc că ai curaj ca să apari în faţa noastră şi să ceri permisiunea să pleci, simbol al respectului. Deşi o să refuzăm această cerere.

Isabella s-a ridicat în picioare, fluturând părul ei moale maro. Ochii ei aurii au redevenit roşii, o culoare atât de intensă încât te speriai ca să-i priveşti. Ştia că nu va fi uşor, şi-a repetat tot drumul, dar spera ca cu nişte cuvinte spuse bine să se rezolve. A blestemat în interior că este aşa de grijulie cu asemenea fiinţe.

– Dacă vrei libertatea ta –a vorbit Caius – Trebuie să o câştigi – ochii Bellei s-au deschis din cauza surprizei. Ce îi propun. A căutat în mintea lor, dar nu era nimic – Trebuie să ne areţi de ce eşti în stare – Isabella ştia că asta este o capcană. Dacă le arăta abilităţile nu o vor mai lăsa să plece, dar dacă în ciudă se arăta slabă posibilitatea de a muri era mare.

– Ce trebuie să fac? – a întrebat, privindu-l în ochi pe maestru.

– Să lupţi – a intervenit cel cu păru negru, privind-o pe preţioasa fată din faţa lui – Cu mine – Isabella a îngheţat. La privit pe maestru din nou, interogându-l cu privirea. El i-a zâmbit. Nu putea să creadă ghinionul ăsta. De ce, mai exact, trebuia să se confrunte cu el?

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

Şapte persoane au fost internate în spitalul din Volterra fiind atacaţi de nişte oameni cu cape negre. Se mişcau cu viteză umană, încercând să nu atragă prea mult. Una care conducea lupta, executând rapid cuvintele, care doar aproba. Culleni au întârziat un pic să vină din Italia, dar nu pentru că ei erau mai încrezători.

Alice a avut o viziune ciudată unde vedea fata înconjurată de cei trei regi. Îngrozită de acele imagini şi-a chemat familia şi le-a povestit scena sumbră. Totul părerea să arete că femeia a murit. Au fost întâmpinaţi de doi membrii ai gărzii, pe care Isabella i-a avertizat de venirea lor. I-au ghidat în interiorul castelului impunător, frumos decorat. Cine ar fi crezut că acel loc adăpostea fiinţe fără inimă, băutori de sânge?

– Edward – l-a chemat fata cu părul negru. El a aprobat lăsând capa să cadă. Ceilalţi l-au imitat. Acel vampir puternic i-a condus pe holurile întunecate unde putea să audă râsete înăbuşite de lovituri grele. Privirea lui a fost de gheaţă, temându-se de cei mai rău. Corpul lui s-a încordat şi fruntea i s-a încreţit. Jasper şi-a pus o mână pe umărul lui, calmându-l.

– Ce crezi că se întâmplă înăuntru? – a îndrăznit Rosalie să întrebe, mergând în spatele soţului ei.

– Nu ştiu, Rose – i-a răspuns Emmett luând-o de mâna ca să meargă mai repede.

Când uşa s-a deschis nu credeau ce văd. Isabella era pe jos, îngenuncheată, înconjurată de un morman de moloz. Edward a vrut să alerge la ea, dar mai mulţi gardieni şi-au făcut prezenţa şi l-au oprit. Nu trebuia să intervină.

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

Isabella a rămas statică. Profesorul se furişa, înconjurând-o. Ea nu îndrăznea să-l privească sau să dea prima lovitură. Nu vroia să o facă. În acel moment şi-a amintit tot ce a învăţat-o Marcus şi cum într-o zi, pe neaşteptate, i-a şoptit numele. După aceea el a vorbit din nou cu fraţii lui, râzând din când în când la vreo idee nebunească a lui Aro, râzând cu Caius. Şi-a încleştat pumnii şi s-a lăsat să cadă în genunchi. Nu va face nimic.

Marcus a atacat-o, împingând-o într-o grămadă de bucăţi. Isabella i-a permis să o lovească, căzând între bucăţi ale acelui ornament frumos. Ochii ei erau maro, ca atunci când era umană, produs de lipsa de viaţă din ochii ei aurii pe care i-a avut atunci când s-a anunţat lupta. Ea nu se putea comporta ca o asasină cu el. Când s-a întors să se pună în genunchi atunci s-a deschis uşa. Nu a fost nevoie ca să se întoarcă ca să vadă că Culleni sunt acolo.

– Isabella! – a urlat Edward, încercând să-i atragă atenţia. Ea s-a ridicat, şi i-a întors spatele privindu-şi profesorul faţa în faţă. Într-o clipă era lângă el, atingându-i faţa. Marcus s-a îndepărtat înainte ca aceasta să-şi activeze darul şi să-i cunoască gândurile. A lovit-o în stomac ceea ce a făcut-o să cadă la câţiva metri distanţă.

Culleni priveau asta cu dezgust. Cum era posibil să-i facă asta? Şi mai rău, ea de ce nu făcea nimic? Nu erau în stare să înţeleagă ce trecea prin mintea Isabellei în acel moment, nimeni nu putea. Ea nu ar fi făcut acelaşi lucru cu profesorul ei, chiar dacă încerca.

– De ce nu facem asta mai distractiv? – a întrebat Aro, zâmbindu-i lui Caius – Alec, opreşte-i scutul, Jane foloseşte-ţi darul – a ordonat vampirul, aplaudând în faţa a ceea ce venea. Ambii copiii au ascultat, încercuind fata. Ea i-a privit cu milă, dându-le de înţeles să nu piardă timpul cu ea.

Nimeni nu a văzut ce se întâmplă în timp ce Alec o privea pe Bella, dar ea era conştientă de ce se întâmplă. Alec putea rupe bariera pe care a pus-o între ei şi corpul ei. Putea să-l oprească, dar nu vroia. Jane a fost următoarea, privind-o cu ură. Isabella se zvârcolea pe podea, simţind pentru prima dată asta. Durerea era insuportabilă, dar nu vroia să se oprească. Jane s-a oprit, zâmbind triumfătoare.

Cu toate astea, Isabella s-a ridicat – Nu am vrut să o fac – a şoptit, arătând doi ochi aurii plini de vină – Voi sunteţi familia mea – a vorbit din nou, privindu-i pe cei doi copii, hainele au fost prinse de perete de nişte pumnale groase. Nu au fost ţipete de durere, Isabella nu vroia să-i omoare.

Tânăra a strâns curaj în interiorul ei, suficient cât să creeze o perturbare cu mişcările mâinii. Cele trei scaune au zburat în aer, trimiţându-le în partea cealaltă a camerei la Aro şi Caius. Zâmbetele lor au dispărut complet. Marcus îl păstra încă, simţindu-se fericit de ce era în stare să facă – Nu vreau să rănesc pe nimeni – a murmurat din nou, dar zâmbetul care i s-a format pe buze arăta contrariul.

– Voi pe ea – le-a ordonat Aro a doi vampiri ca să prindă fata. Situaţia le ieşea din mână. Isabella nu se îndoia de asta, a mişcat mâinile şi i-a făcut nemişcaţi. Ambii vampiri încercau să se mişte, dar le era imposibil.

– Dacă asta vrei – a spus fata, mişcându-şi degetele în aer. Cei doi vampiri au început să ţipe, dar nimeni nu a putut interveni. Micile pumnale i-au tăiat. Şi după din nimic, un foc violet i-a ars, lăsând doar cenuşa care se împrăştia în aer – Mai vrea cineva să se joace? – ochii lui Aro tremurau de teroare. Aceea nu era fata dulce pe care a luat-o. Nu o credea în stare da atâtea. Nici măcar în misiunile ei nu era aşa.

– Isabella – vocea lui Marcus a adus-o la realitate – Vin-o aici – ea s-a mişcat în direcţia ei. Ea a pus ambele mâini pe obrajii lui şi el a aprobat – Asta este – ea l-a imitat – Nu mai trebuie să faci asta. Eşti liberă – a şoptit atrăgând atenţia tuturor. Ea a negat cu încăpăţânare.

Înainte ca ceilalţi să înţeleagă scena, un curent da aer violet a alergat, distrugând ferestrele şi coloanele. Totul era în haos. Camera era distrusă, pereţii ameninţau să cadă în orice moment. Când praful le-a permis să vadă ceva, au rămas uimiţi. Marcus era în genunchi pe podea. Nu se mişca şi nici nu scotea nici un sunet. Nu erau siguri de nimic.

Isabella a mers până la ei. Ochii ei erau negri, plini de ură şi furie. Pe obrajii ei curgeau lacrimi roşii, alertându-i pe toţi că ceva mergea rău. Acele lacrimi grele au atins podeaua, formând mici bazine de sânge. Caius a îngenunchiat violent, rupând podeaua. Înainte ca faţa lui să aibă aceeaşi soartă, Marcus a prins-o în braţele lui, ţinând-o la pieptul lui.

Ochii fetei s-au închis, dar lacrimile nu s-au oprit. Marcus a mângâiat-o îndepărtându-le – Ai ajuns la limită – a pronunţat încet, privindu-i serios pe fraţii lui – I-ai luat totul, Aro – ochii lui i s-au întunecat de furie – A omorât doi dintre fraţii ei. Ştii că ea nu acţionează aşa. Ea are sentimente, de aceea a crescut atât. Această combinaţie de daruri i-a alimentat doar ura – cuvintele lui s-au pierdut în liniştea tensionată – Este posibil să nu se trezească.

Acele cuvinte l-au lovit pe Edward cu intensitate. În acel moment a uitat complet de ordinele gărzii şi a fugit la Isabella, îngenunchind în faţa lui Marcus. Alice încerca să vadă în viitor, dar nu a putut. Edward şi-a permis să o atingă uşor, sub privirea serioasă a vampirului cu părul negru. Se întreba ce trece prin mintea Isabellei, dar îi era imposibil şi ea nu-i arăta gândurile.

Carlisle le-a întins mâna lui Aro şi Caius, ca să se ridice în picioare, pentru că amândoi au rămas jos urmărind scena. Soţiile au apărut, alertate de scandal. Esme era cu ele, explicându-le ce s-a întâmplat. Demetri şi Felix au rămas deoparte, împreună cu Emmett şi Jasper. Rosalie ezita în a se apropia sau nu, la fel ca Heidi. Cei doi copii erau acum pe podea, în genunchi fără să zică nimic. Ochii lor gravi erau acum serioşi, încă cu teamă a ceea ce era posibil să se întâmple. Alice a continuat să caute, dar nimic.

Din nou viaţa Isabellei părea să fi dispărut. Iar acele lacrimi roşii nu se opreau să se plimbe pe obrajii ei. Era sânge, nu era îndoială.

Anunțuri

4 comentarii la “Capitolul 13: Ruptura

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s