Capitolul 10: Trecutul la prezent

Perspectiva lui Damon Salvatore

 

O nouă zi în care gândurile obişnuite nu lipsesc…gândurile despre cele două femei pe care le-am iubit cu toată fiinţa mea sunt prezente în fiecare clipă a vieţii mele. Nici una dintre ele nu mi-a fost destinată mie cu adevărat, eu am fost doar…un simplu pion în viaţa lor, le-am influenţat viaţa într-un anumit mod. Doare atât de tare să mă gândesc la ele şi niciodată nu aş recunoaşte adevărul în faţa altor persoane.

Am crezut că dacă accept oferta FBI-ului o să scap de umbrele trecutului şi de tot ce ţine de el, dar nu a fost să fie. Măcar acum sunt împăcat cu ceea ce fac, deşi nu în totalitate…acum pot ajuta alte persoane să afle adevărul despre morţile prietenilor, rudelor sau mai ştiu eu ale cui, sau îi pot ajuta să-şi revadă copii, părinţii şi prietenii. În general mă ocup cu cazurile ca crimele şi răpirile, pentru că aşa pot într-un fel sau altul să mă împac cu acţiunile mele din trecut…ştiu că niciodată nu o să trec peste tot, dar măcar încerc. Nici măcar nu ştiu ce s-a întâmplat cu viaţa mea în acel moment atât de crucial pentru existenţa mea, a ei şi a lor. Singurele lucruri de care sunt conştient în totalitate este că o parte din ei au murit, alţii au dispărut fără urmă şi ea a plecat. Plecarea ei a fost cea care m-a distrus în totalitate atunci.

Cine ar fi crezut că eu, marele cuceritor de atunci şi de acum, o să depind de o femeie? Nimeni nu şi-ar fi imaginat aşa ceva, nici măcar eu. Eu şi ea, ea şi eu…era tot ce conta pentru mine în acea perioadă, poate şi acum. Eram atât de asemănători, amândurora ne plăceau jocurile periculoase…să ne jucăm cu persoanele de sex opus era ceva normal pentru noi şi la ordinea zilei şi totuşi când ne-am întâlnit asta nu mai conta nimic altceva decât ea. Era atât de dificilă la început şi până atunci era singura fată care nu a căzut la picioarele mele din prima, ştiu că i-am plăcut de prima dată, însă ea nu a arătat nimic până la momentul în care era sigură de ceea ce simt pentru ea, sigură că mi-a intrat adânc în inimă şi că nu o mai pot scoate din gândurile mele…aşa a devenit viaţa mea, fără ea nu puteam trăi. Blestemată fie clipa în care m cunoscut-o la fel şi momentul în care m-am îndrăgostit de ea…dar cea mai blestemată să fie ea şi acea noapte. Cât de greu a început totul şi cât de uşor s-a sfârşit totul. Noaptea aceea în care a început calvarul pentru mine şi pentru toţi, ne-a distrus…dacă nu se întâmpla acum eram fericit cu ea, pentru că sunt sigur că nimic nu ne-ar fi despărţit…şi încă eu nu sunt sigur ce ne-a despărţit? Ce s-a întâmplat în acea noapte? Sau poate în ziua următoare?

Ceva s-a întâmplat cu siguranţă. Noaptea aceea va rămâne o enigmă pentru tot restul vieţii mele şi doar o singură persoană, nimeni în afară de ea nu poate să lămurească ceea ce s-a întâmplat. La fel ca şi apariţia ei în viaţa mea şi dispariţia ei va rămâne o enigmă pentru mine…enigmă dureroasă, pe care niciodată nu o voi putea depăşi. Mi-aş da viaţa pentru un sărut al ei, o privire, o explicaţie…nu am nici o şansă să o revăd, la fel cum nu am nici o şansă să îngrop trecutul. Isabella Marie Swan mi-ai dat viaţa peste cap şi ai dispărut din ea fără o explicaţie, de ce? De ce ai făcut asta iubirea mea? De ce numai luat cu tine? De ce? De ce? De ce? O întrebare atât de patetică, de copilăroasă şi simplă şi în  acelaşi timp este o întrebare complexă, chinuitoare şi de multe ori fără răspuns, cel puţin aşa era la mine. M-am îndrăgostit de ea şi am fost părăsit din cauza a ce? Nu ştiu şi îmi doresc să aflu răspunsul acela cu toată fiinţa mea, dar nu o să îl primesc niciodată pentru că sunt prea laş să mă întorc în acel loc şi pe ea mie teamă să o caut pentru un eventual refuz. Am scos o poză cu noi doi din portofel, era cea pe care a insistat atât de mult să o facem şi trebuia să fie alb negru, ca să fie ca o amintire decupată din trecut.

Ea era totul şi totuşi am reuşit să depăşesc situaţia, deşi îmi este atât de bine întipărită în minte şi în inimă, locuri de unde nu o pot scoate niciodată, amintirea ei este închisă cu lacătul în inimă şi nu o pot scoate de acolo.

Când am întâlnit-o pe Elena am crezut că viaţa îmi zâmbeşte, însă şi atunci m-am înşelat. Elena Gilbert femeia care a reuşit să îmi arate din nou ce este iubirea, fără ca măcar să încerce…când ea de fapt s-a îndrăgostit de Ştefan, de fratele meu. Ciudată mai este viaţa, a început o relaţie secretă cu mine ca să ajungă la fratele meu, aşa a fost să fie. M-am îndrăgostit orbeşte de ea şi tot eu am fost cel care s-a dat la o parte din calea lor…acum formează un cuplu şi eu sunt din nou singur.

Am fost învăţat ca soarta să fie necruţătoare cu mine şi acum ştiu cum să lupt cu ea…ştiu că iadul îmi este destinat…

 

Perspectiva Isabellei Dupont

 

Amintirile uitate de ceva vreme, vocile ascunse undeva în memoria mea…sentimente ascunse undeva adânc în mine, acum ies la iveală. Am crezut că fugind voi rezolva tot şi că nimic nu va mai ieşi atât de clar în mintea mea…că dacă evit locurile în care s-au întâmplat toate acele acţiuni nu o să mai sufăr atât. Am evitat puţinele persoane care aveau legătură cu acele întâmplări, pentru ce? Acum totul a revenit unde era înainte şi mă macină în interior…Totul a fost distrus în câteva săptămâni, zile, ore, minute, secunde…de la acea petrecere totul a ieşit din nou la suprafaţă. Tot timpul am fugit de trecut şi acum el mă ajunge. Ultima perioadă din viaţa mea am purtat cu mine sacul trecutului greu şi plin cu atâtea greutăţi, îl duceam cu mine însă era ascuns…niciodată nu mi-am imaginat că o să se desfacă şi trecutul a reapărut din nou în prezent. Niciodată nu ar fi trebuit să vin în New York, a fost o greşeală care acum mă distruge. Tot ce am construit în aceşti ani, toate zidurile şi toată masca mea de fier este distrusă acum.

Am venit în New York plină de speranţe şi vise…am venit în această a tuturor posibilităţilor, sperând că aşa o să scap de urmele trecutului. Şi culmea am devenit slabă din toate punctele de vedere, mă simt vulnerabilă…ca acea parte pe care am pierdut-o acum multă vreme. Firma Cullen’s trebuia să fie o schimbare în viaţa mea…cea ce este, a distrus unele cărămizi din zidul meu şi mi-a schimbat modul de a fi. Edward Cullen, blestemat fii! Acum înţeleg totul…toate acele sentimente care nutresc în mine şi pe care credeam că nu o să le mai simt niciodată. Evie a fost prima care a ştiut cum să distrugă zidul meu, micuţa aceea drăguţă a readus la suprafaţă unele sentimente bune şi ea a făcut ca o părticică din mască să cadă. Edward este bărbatul care m-a dat cu totul peste cap şi chiar dacă am continuat continuu acum ştiu că pe el îl iubesc…înseamnă mult pentru mine sau poate că înseamnă totul, din cauza lui am venit aici şi din cauza lui am mers la acea petrecere, nu din cauza firmei cum mă minţeam pe atunci şi din cauza lui. Bărbatul pe care îl iubesc m-a condus încet şi sigur spre sfârşitul meu, acum ştiu că nu mai pot face nimic…sfârşitul meu este aproape, pentru că durerea aceasta pe care o simt în mine este sfâşietoare.

Victoria…Victoria…cea care ştia o părticică mică din trecutul meu monstruos, este doar o persoană care va conduce spre sfârşitul meu. Heidi cea care mă face să mă lovesc întotdeauna cu capul de realitate şi încearcă să afle ce se ascunde în spatele meu, deşi nu îi permit şi am grijă să nu afle de nici o persoană care are de a face cu trecutul meu…şi deşi acum pare a fi ocupată cu iubitul ei ştiu că în orice moment poate afla mult prea mult de ce s-a întâmplat acum ceva timp. Nu pot înţelege de ce Damon a apărut exact acum…de ce acum? Acum când am simţit şi eu dragostea şi să am parte să zicem de puţin linişte. Ochii lui mi-au amintit tot ce am încercat atâta timp să ascund şi să uit. Într-un final am lăsat gândurile deoparte şi aşezându-mă într-un mod destul de comod pe canapeaua îngustă am adormit.

Ceasul părea să meargă contrar normalului şi imaginile treceau pe lângă mine…erau ca atunci când ţi se aproprie sfârşitul şi tot ce ai făcut bine trece iute, iar ceea ce ai făcut rău merge aşa de încet ca să te chinuie conştiinţa. Imaginile acelea treceau pe lângă mine cu kilometrii la ora, încât abia îmi putea da seama ce înseamnă…eram speriată de această tornadă de imagini…mă simţeam ca un copil mic înconjurat de adulţi care par nişte uriaşi. Nu îmi dădeam seama ce se întâmplă în această învălmăşeală de imagini, auzeam atâtea voci simultan…mă ameţeau complet. Când totul s-a oprit cu greu îmi dădeam seama unde mă aflam…însă în momentul în care mi-am dat seama, frica, teroarea şi groaza au pus stăpânire pe întregul meu corp. Acum spre deosebire de acel moment nu ţipam şi nici nu plângeam, ci pur şi simplu stăteam acolo fără să mă mişc sau să gândesc…aşteptând doar inevitabilul. Am simţit cum cineva mă împinge pe podea şi am făcut în câteva minute contact cu podeau murdară şi rece…mă târam încet spre peretele din spate în încercare să mă ridic. Când am ajuns aproape de perete, el m-a tras de picioare şi m-a oprit, m-a lovit peste faţă cu atâta putere încât capul mi s-a întors în partea opusă cu o viteză uimitoare. Mi-am dus încet mâna la obraz care ardea şi simţeam o durere ascuţită…îmi venea să plâng, să ţip, să îl lovesc cu toată puterea, dar nu puteam mâinile şi picioarele mele nu ascultau comenzile, nimic nu făcea ce trebuia. Când tipul s-a lăsat jos peste mine, am simţit că oasele o să-mi se rupă sub greutatea lui. Când a început să mă sărute am început să suspin încet şi să-mi doresc să mor în acea clipă…îmi era scârbă de el şi simţindu-l atât de aproape de mine nu mă ajuta cu nimic. Situaţia devenea tot mai rea şi eu suspinam tot mai încet, îmi frământa disperat sânii făcându-i să se întărească…mai aveam un pic şi vomitam…lacrimile îmi curgeau şiroaie pe obraji. Când am văzut că se deschie la blugi mă gândeam la toate soluţiile posibile de a mă omorî ca să scap de ruşinea asta…am decis că cel mai uşor mod de a mă omorî era să mă arunc în apa rece a unui râu şi nimeni să nu mă găsească. Şi-a lăsat pantalonii în jos şi apoi a trecut la blugii mei, am încercat să-l lovesc însă a reuşit să mă ţină pe loc…cu unul dintre genunchi pus peste picioarele mele, nu mai puteam conta nici pe ele, cu mâna cu care nu-mi desfăcea blugii îmi ţinea încheieturile mâinilor. În depărtare îl auzeam pe Damon cum striga disperat:

– Bella!…Bella!…Nu! Daţii drumul!

Auzindu-l deveneam şi mai neputincioasă, iar lacrimile îmi curgeau în continuare cu putere. Totul a fost distrus în clipa în care el a pătruns în mine…frecare frenetică a corpurilor. Nu ştiu cât timp s-a întâmplat acel dezastru sau când a terminat, însă lacrimile curgeau în continuare. Când a terminat m-am strâns într-un colţ şi suspinam cu putere…nimic nu mai conta, totul a murit.

În următoarea clipă m-am trezit din acel coşmar, am văzut că pe fereastră începe să pătrundă lumina aşa că am decis să merg să mă plimb, în speranţa de a mă linişti măcar un pic. M-am ridicat în şezut şi îi priveam pe cei trei cum dorm liniştiţi fără ca nimeni să nu le facă nimic; Edward era aşa de drăguţ când dormea şi îmi amintea de clipele liniştite din viaţa mea, Damon era încruntat semn că ori gândea ceva intens sau visa ceva. Încet şi atentă să nu fac nici un zgomot am deschis uşa şi am ieşit în pădure. Era destul de frig, având în vedere că aveam doar un tricou, răcoarea dimineţii se făcea foarte bine simţită. Verdele acesta al pădurii îmi dădea bătăi de cap, scotea la iveală ceva…însă nu eram sigură ce anume. Nimic din ce s-a întâmplat în urmă cu cinci ani nu avea legătură cu o pădure, simţeam o nelinişte interioară insuportabilă care nu mă părăsea în nici o clipă.

Am găsit o buturugă şi m-am aşezat acolo lăsându-mi gândurile libere. Coşmarul din noaptea asta îmi trece prin gând din nou şi din nou, frica a pus stăpânire pe mine…şi acum părea că ceva nu mă lasă să respir, că cineva apăsa pe pieptul meu cu atâta putere încât nu dădea voie aerului să-mi pătrundă în plămâni. Oricât mă străduiam să respir simţeam că nu am suficient oxigen şi că mă sufoc. Senzaţia asta mă speria atât de tare încât plângeam…durea să trag aer în piept, cu greu aerul intra în piept. Lacrimile curgeau atât de iute pe obraji, de parcă toate aceste lacrimi cărora nu le-am dat voie atâţi ani să curgă acum ies la suprafaţă. Nu îmi venea să cred că eu plângeam de atâta timp, eu cea puternică şi dură…scorpia în persoană, acum plânge ca un mieluşel slab.

Durea atât de tare totul şi eu ajungeam la capătul puterilor mele…de data asta ce sau cine mă va salva. Cum voi reuşi acum să o scot la capăt? Acum câţiva ani ura pentru cei care m-au distrus a reuşit să aducă o nouă lumină pentru mine…acum cum voi scăpa. Cum? Pentru că soarta nu mai este de partea mea…de fapt când a fost? Niciodată…întotdeauna m-am descurcat singură cu toate loviturile pe care le primeam. Violul a fost unul dintre puţinele lucruri care m-a distrus…şi deşi credeam că este definitiv mi s-a dovedit că nu este aşa. Viaţa întotdeauna s-a ocupat să mă amăgească în toate felurile posibile…şi acum o face din nou, arătându-mi cum este să iubesc şi să trebuiască să mă îndepărtez de el ca să nu îl rănesc. Am auzit o creangă cum se rupe şi m-am întors imediat ca să identific cauza, simţeam din nou acea presiune asupra pieptului meu. L-am văzut pe Damon cum se apropria de mine, părea că este atât de pierdut în gânduri că nici nu m-a văzut, doar când s-a oprit lângă mi-am dat seama că ştia sigur unde sunt.

– Ai fost matinală – a şoptit încet ca şi cum i-ar fi frică să nu rupă liniştea şi să spună ceva greşit.

– Şi tu – am zâmbit tristă.

– Ce ai păţit? – părea preocupat de starea mea.

– Nimic…

– Bella, te cunosc poate cel mai bine.

– Am avut un coşmar cu ceea ce…

– Trecutul – a oftat atât de greu – Oare când vom scăpa de el?

– Nu ştiu – am şoptit atât de încet, el şi-a pus un braţ în jurul umerilor mei şi asta m-a făcut să mă simt în siguranţă şi presiunea din piept a dispărut.

– Bells eu nu mai pot trăi aşa – când a spus asta eu m-am întors contrariată spre el.

– Cum adică?

– Mă simt vinovat de ce s-a întâmplat – a făcut o pauză de parcă rememora totul – Mă simt vinovat că am plecat în loc să fiu acolo şi să îi răzbun pe ei, i-am lăsat pe toţi să scape, Bells – mă privea cu atâta durere.

– Am fugit ca doi laşi – am spus eu sfârşită.

– Da. Eu o să mă întorc înapoi – când a spus asta am simţit că respiraţia mi se opreşte.

– Cum adică?

– Vreau să le fac dreptate…să-mi fac şi să-ţi fac dreptate Bella…Nu pot continua aşa.

– Cum poţi să te întorci în locul acela?

– Trebuie să o fac, altfel nu o să am nici o şansă să-mi găsesc liniştea. O să mă doară…o să mă omoare. Nu pot trăi întrebându-mă: Dacă nu aş fi lăsat-o să plece, oare am fi fost fericiţi? Oare de ce nu m-am întors că să ajut alţi tineri şi să-i ajut să nu treacă prin asta?

– Asta am putea să o facem – am zâmbit.

– Şi de asemenea să îl căutăm pe ticălosul de la care a pornit totul.

– De unde putem afla cine este? Nici măcar nu ştim care au fost cei care au început totul.

– Bells ştim că s-a mai întâmplat asta…Trebuie să facem dreptate…a distrus lucruri mult prea importante.

– Ai dreptate – am privit în depărtare – A distrus multe.

– Şi pe noi – a spus el resemnat.

– Damon…

– Bells ai plecat fără să-mi explici ai spus că pleci nimeni nu te poate oprii. Nici măcar nu ai spus de ce? Cu ce am greşit? Erai totul pentru mine atunci şi ai plecat…m-ai lăsat fără vise şi fără speranţe.

– Damon, îmi pare rău. Dacă mai stăteam atunci acolo deveneam cu o siguranţă o moartă vie.

– Bells eu eram acolo şi eram pregătit să te ajut cu orice…să te ascult şi să te iubesc.

– Damon, a fost cel mai bine.

– Nu a fost.

– Nu avem de unde să ştim – am spus eu ca să nu continuăm să ne certăm pe un subiect atât de banal, nu era banal însă era copilăros modul în care ne certam.

– Cred că ar trebui să ne întoarcem – a spus el.

M-am ridicat din locul unde stăteam şi l-am urmat în linişte totală, fiind atentă la crengi. Damon era la fel de protector ca întotdeauna, ţinea crengile să nu mă lovească şi când alunecam pe iarba udă era acolo să mă prindă, la fel ca în trecut. Poate am greşit că am fugit…însă nu regret nimic din ceea ce am făcut. Când am ajuns la cabană, i-am găsit pe băieţi aşezaţi pe canapea somnoroşi…eu m-am aşezat lângă Edward şi îl priveam cu atenţie.

– Unde ai dispărut? – a întrebat el somnoros în timp ce căsca.

– Nu îi treaba ta – i-am scos limba şi el mă privea uimit.

– Şi dacă îi? – a ridicat o sprânceană.

– Nu e.

– Dacă vreau să fie? – la întrebarea asta am rămas fără cuvinte, îl priveam fără să-mi vină să cred şi presupun că şi restul se uitau tot aşa la noi.

– Mai vedem noi – m-am ridicat făcându-i cu ochiul.

Am mers la bucătărie ca să ajut la pregătirea micului dejun şi puteam să le simt privirea în ceafa mea. Ştiam sigur că cei care mă priveau erau doi dintre cele mai importante persoane din viaţa mea, totuşi sentimentele mele sunt clare…cel puţin în acest moment şi ştiu care este locul pe care îl ocupă fiecare dintre cei doi. Damon era prima iubire, primul bărbat care mi-a arătat ce înseamnă iubire şi acum reprezenta un pericol pentru echilibrul meu psihic, de asemenea el este legătura mea cu trecutul. Edward este cel care a reuşit să dezgheţe inima mea de gheaţă, cel pentru care m-aş schimba şi aş deveni o altă femeie…pentru care aş închide uşa trecutului o dată şi pentru totdeauna, în acel trecut este prea greu de înfruntat acum şi ce s-a întâmplat atunci poate distruge prezentul şi viitorul.

După ce am terminat de mâncat am mers şi m-am schimbat în baie într-o pereche de blugi mulaţi, un tricou şi peste am luat o jachetă cu glugă care îmi ascundea perfect părul şi abia mi se vedea faţa. Când am ieşit am văzut că singurii care se mai aflau în casă era familia Janson.

– Unde sunt? – am întrebat de a dreptul furioasă.

– Au spus că este prea periculos pentru noi şi că dumneavoastră ar trebui să rămâneţi aici pentru siguranţa voastră – mă gândeam eu că aveau să facă asta. Imediat privirea mi-a fugit peste toate hârtiile care se aflau pe masă şi am aflat adresa unde avea să se petreacă totul, m-am uitat pe geam şi am văzut că erau două maşini afară…cheile de la Volvo-ul lui Edward nu le am, singura opţiune era maşina familiei Janson.

– Nu vă supăraţi îmi puteţi împrumuta cheile de la maşină? – m-am scărpinat în cap fiind jenată.

– Sigur – doamna mi-a oferit cheile şi eu am ieşit ca un fulger pe uşă.

Nu aveau să scape aşa de uşor, simţeam că trebuie să fiu acolo. Mă bucuram atât de mult că înainte de a pleca din New York am luat pistolul şi că am făcut rost de maşină…o să înveţe că pe mine nu mă pot lăsa în urmă. În mai puţin de jumătate de oră am ajuns la locul unde se va petrece răpirea şi eram sigură că ceva nu o să iese bine. Când am oprit vizavi de acea grădiniţă, am putut să văd un bărbat care se ducea în pădure pe lângă gardul grădiniţei, m-am întors să văd dacă cineva îl urmăreşte şi i-am văzut pe cei trei ticăloşi care m-au lăsat în urmă că supravegheau cu atenţie intrarea clădirii. Probabil că şi acel bărbat i-a observat tot atât de uşor ca şi mine, ce proşti pot fi bărbaţii.

Înainte să cobor mi-am pus gluga în cap şi o pereche de ochelari ca să nu mă recunoască nimeni. am traversat atentă strada şi l-am urmat de la distanţă pe acel necunoscut. S-a oprit chiar lângă locul de joacă a grădiniţei şi aştepta să se sune ca acei micuţi să iasă la joacă. Eu stăteam ascunsă în spatele unu pom fără să fac nici un zgomot, respiram cât de încet putea şi nu făceam nici o mişcare. Când s-a sunat tipul chema o fetiţă, aceasta a venit condusă de naivitate şi de curiozitate…nu acum, trebuia să aştept. A făcut o deschizătură în gard şi a scos-o pe acolo, micuţa zâmbea atât de drăgălaş fără să ştie ce urma să se întâmple. A luat-o de mânuţă şi au început să meargă prin pădure…părea atât de grijuliu cu ea, nu o lăsa să cadă dacă nu ştiam ce urmează să facă mi se părea că sunt ca un tată şi o fiică. Îi urmăream în linişte cu mâna întotdeauna pregătită pe pistol, aşteptam să ne îndepărtăm puţin de clădirea aceea plină de copii. Din câte se părea şi el avea de gând acelaşi lucru, pentru că atunci când am ajuns suficient de departe ca nimeni să nu audă ţipetele fetiţei, a început să o dezbrace. Acum sau niciodată. Am tastat repede un mesaj pe telefon şi l-am trimis pe numărul lui Edward, speram să ajungă la timp. Am scos pistolul şi am ieşit din ascunziş, însă nu am fost suficient de atentă şi am călcat pe o creangă care s-a rupt, ceea ce i-a atras atenţia asupra mea. Era furios pentru că nu a obţinut ce vroia.

– Dă-i drumul! – am ordonat eu ţinând arma îndreptată spre el.

– Şi dacă nu vreau?

– Am spus să-i dai drumul! – continuam cu o voce convingătoare şi puternică, însă el se apropria de mine şi asta îmi aducea aminte de trecut.

Nu puteam lăsa panica să pună stăpânire pe mine, trebuia să stau pe poziţie fermă şi calmă, să fiu pregătită pentru orice şi să nu îl las pe el să fie mai puternic decât mine. Aveam maxilarul încordat şi dinţii îmi scrâşneau de frică, însă nu o arătam trebuia să o păstrez în mine. Când era la mai puţin de un pas am încărcat pistolul şi i-am spus:

– Dacă mai faci un pas trag – nu m-a crezut şi a continuat să vină spre mine am îndreptat pistolul spre un punct de lângă capul lui şi am tras, plânsetul fetiţei a început  – Asta să-ţi fie învăţătură de minte – când am spus asta el părea puţin speriat, dar acea sclipire din ochi nu i-a dispărut.

– Şi ce o să îmi faci, frumoaso? – părea atât de sigur că nu o să-i fac nimic.

– Nu vrei să ştii – am şoptit – Unde vrei primul glonţ?

– Nu ai curaj, puicuţo – îşi întindea mâna spre armă şi atunci m-am impacientat, nu ştiam ce să fac…avea dreptate nu îl putea omorî, nu puteam suporta încă o crimă pe conştiinţa mea. Respiraţia îmi era sacadată şi am început să tremur…încet, încet îmi pierdeam firea şi el mai avea puţin şi îmi lua arma, când le-am auzit vocea.

– Bella! – era vocea lui Edward, care mă făcea să revin la realitate şi să nu îl las pe tip să îmi ia arma din mână.

– Nu îndrăzni că altfel te trezeşti cu un glonţ în creier – acum eram din nou acea fiinţă dură şi sigură de ceea ce face.

– Îndepărtează-te! – i-a spus Damon şi tipul a îngheţat. Damon era cu arma la ceafa lui ameninţându-l, iar acel imbecil s-a îndepărtat şi eu am simţit nişte braţe în jurul meu care îmi luau arma.

– Shh…gata – şoptea vocea lui Edward la urechea mea, făcându-mă să mă relaxez, eu m-am retras din îmbrăţişarea lui şi m-am îndreptat spre micuţa care plângea încontinuu şi nu îl lăsa pe Ştefan să o atingă.

– Bună…- i-am zâmbit cât mai drăguţ am putut – Haide – am întins braţele spre ea însă n-am făcut nici un pas spre ea, era doar decizia ei şi văzând că nu eu merg la ea, a venit la mine în braţe. Am tras-o într-o îmbrăţişare care emana siguranţă şi linişte, fetiţa s-a prins de gâtul meu şi nu mi-a dat drumul. Abia când am ajuns la secţia de poliţie unde se afla mama ei mi-a dat drumul.

– Mulţumesc – a şoptit femeia sfârşită, eu doar am zâmbit şi mi-am continuat drumul.

Edward deja asculta interogatoriul pe care îl luau băieţii. Când am intrat eu s-a întors şi a zâmbit atât de frumos încât inima mi se topea.

– De ce nu ai rămas în casă?

– Niciodată nu rămân pe dinafară – am spus sinceră.

– Şi acum ne-ai lăsat pe noi pe dinafară. M-a speriat mesajul tău…de fapt m-a panicat.

– Mă bucur că ai venit.

– Dacă nu aş fi ajuns la timp m-aş fi condamnat pentru tot restul vieţii.

Anunțuri

6 comentarii la “Capitolul 10: Trecutul la prezent

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s