Capitolul 11: Linia vieţii

 

Au trecut deja două luni de când am plecat în acea călătorie, am avut mult de furcă în obţinerea unor declaraţii pentru că cei care l-au cunoscut pe acel individ se temeau ca acesta să nu le facă ceva. Cu chiu cu vai le-am obţinut şi astăzi monstrul acela primea condamnarea pentru care am luptat. Toţi părinţii acelor fetiţe pe care bărbatul acesta înfiorător le-a omorât erau aici, aşteptând cu nerăbdare decizia instanţei. După o săptămână după ce am început să lucrăm la caz, Edward a trebuit să se întoarcă în New York la început din cauza micuţei Evie care se pricopsise cu o gripă şi apoi a trebuit să rămână acolo pentru al ajuta pe Carlisle cu firma, iar eu a trebuit să mă ocup singură de căutarea dovezilor şi de tot, nu că înainte nu aş mai fi făcut asta, dar îmi plăcea compania lui şi mai ales aproprierile dintre noi.

Acum mă îndreptam spre sala unde se va da sentinţa, ştiam sigur că va fi împotriva lui. În faţa sălii de judecată se aflau Damon, Ştefan, Edward şi Carlisle. Când să vorbesc cu ei, am fost întreruptă de o doamnă.

– Domnişoară Dupont, sunteţi chemată în biroul domnului judecător – curiozitatea mă grăbea spre birou.

Am mers pe culoare întortocheate ale tribunalului, până când am ajuns la uşa care îmi deschidea calea spre biroul judecătorului. Am ciocănit şi când mi s-a spus să intru, am deschis uşa cu grijă şi am intrat în biroul sumbru al judecătorului.

– Ia loc domnişoară – m-am supus şi m-am aşezat pe un fotoliu din faţa biroului lui – A fost o plăcere să lucrez cu dumneavoastră.

– De asemenea – am spus rece nepăsându-mi de ceea ce spunea.

– Ştiţi că astăzi o apărarea o să vă propună o înţelegere – nu înţelegeam unde vrea să ajungă – Ei bine aş vrea să o acceptaţi – îl priveam uimită.

– Îmi pare rău, domnule însă nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi – am spus ofensată de propunerea lui.

– Domnişoară Isabella, acuzatul este fiul unui vechi prieten al meu şi eu din această cauză am acceptat cazul ca să-l ajut. Vreau să ajungem la o înţelegere şi el să scape cu o pedeapsă cât mai scurtă.

– Domnule judecător, îmi pare rău să vă anunţ dar pe mine nu mă interesează ce fel de cunoştinţă sunteţi cu acuzatul şi să vă spun sincer nici ce îmi oferiţi în schimbul acestei înţelegeri sau ce o să păţesc din cauză că nu accept înţelegerea – spunând asta m-am ridicat şi am ieşit din birou trântind uşa cu putere.

Am făcut cale întoarsă spre sala de judecată şi am intrat înăuntru evitând orice întâlnire îndreptându-mă spre biroul acuzatului, fiind gata de un scandal de mare amploare. Eram conştientă că în sală erau şi jurnalişti, însă nimic nu mă mai putea opri acum.

– Cine dracu te crezi? – l-am întrebat pe deţinut.

– Cine crezi scumpete? – era ironic cu cine nu trebuie.

– Cu mine nu îţi merge – spunând asta m-am întors spre locul meu şi m-am aşezat aşteptând ca ticălosul de judecător să intre.

Când a intrat toată lumea s-a ridicat şi eu deşi nu aveam chef să mă ridic în faţa unei asemenea imbecil. Când juriul trebuia să spună la ce verdict au ajuns, avocatul apărării a intervenit.

– Domnule judecător, doresc să spun ceva.

– Apropiaţi-vă – a spus aruncându-mi un zâmbet superior, m-am apropriat de el.

– Propun o înţelegere – am ridicat o sprânceană spre el – Acuzatul să le plătească familiilor o despăgubire şi să facă 20 de ani de închisoare.

– Eu sunt de acord – a spus judecătorul şi acum aştepta un răspuns de la mine.

– Eu nu sunt de acord.

– Isabella…- a vrut judecătorul să spună ceva şi eu m-am întors spre el.

– Domnişoară Isabella pentru dumneavoastră – ştiam că de acum mai am un duşman pe listă, însă nu mă interesa acel ticălos merita sentinţa pe care am cerut-o.

– Domnişoară Isabella ar fi bine să acceptaţi.

– Acum mă ameninţaţi domnule judecător? – eram nervoasă la culme şi acum ştiam sigură că este corupt. Mă întreb oare ce o să spună asociaţia judecătorilor când vor afla de acest caz.

– Nu vă ameninţ, doar vă avertizez…

– Ei bine nu vă pierdeţi timpul cu aşa ceva – m-am întors la locul meu şi avocatul apărării a rămas încă puţin acolo spunându-i ceva la judecător şi după a revenit la locul lui.

– Puteţi începe – a spus judecătorul privindu-mă atent, însă eu nu schiţam nimic.

– Juriul l-a găsit pe acuzat vinovat pentru răpirea, violarea, maltratarea şi omorârea fetiţelor – atât am vrut să aud – Juriul este de acord ca vinovatul să ispăşească pedeapsa cu moartea – m-am uitat spre judecător afişând un zâmbet superior şi răutăcios.

Când totul s-a terminat nu am stat să mă felicite, ci am mers după judecător. Acum era rândul meu să îl ameninţ. Când să trec spre el, acel ticălos striga în urma mea.

– Târfă o să plăteşti pentru asta! Daţi-mi drumul! O să te omor! – nu l-am băgat în seamă şi mi-am continuat drumul spre acel corupt.

– Domnule judecător – s-a întors spre mine uimit – Cred că acum este rândul meu să vă…avertizez – am ridicat degetul arătător în sus – Nu v-aţi luat de persoana potrivită…

– Daţi-mi voie să vă contrazic, dumneavoastră nu v-aţi luat de cine trebuia. Eşti doar o puştoaică ieşită de pe băncile facultăţi şi aveţi curajul să nu acceptaţi ceea ce zic eu. Nu ştiţi câte cunoştinţe am eu!

– Să înţeleg că nu ştiţi prea multe despre Isabella Dupont – am început să râd, iar acesta mă privea fără să înţeleagă – Ei bine nu sunt o studentă abia ieşită de pe băncile facultăţii deşi am doar 23 de ani, am făcut facultatea într-un ritm mult mai rapid decât alţii şi la 20 de ani deja am început să profesez. În privinţa cunoştinţelor dumneavoastră nu vă contrazic, deşi pot să mă mândresc şi eu cu cunoştinţe destul de puternice. Dumneavoastră decideţi dacă doriţi un război între mine şi dumneavoastră, când v-aţi hotărât să mă anunţaţi – am zâmbit malefic şi am plecat de acolo.

Când am ieşit din sală toate părinţii şi rudele acele fetiţe omorâte au început să mă felicite, fiecare mă strângea în braţe şi vărsau lacrimi amare pentru pierderea copiilor lor. Mă durea şi pe mine să văd acele lacrimi de pe feţele îndurerate ale mamelor, după aceea au început jurnaliştii cu întrebările lor obositoare. Când am terminat cu toată această agitaţie, m-am îndreptat spre taxiuri dar am fost surprinsă să văd că mă aşteptau la maşină, nimeni alţii decât: Edward, Damon, Carlisle şi Ştefan.

– Ai timp şi pentru noi? – m-am întrebat Damon ridicând o sprânceană.

– Nu ştiu trebuie să-mi verific agenda – în timp ce spuneam asta am scos o agendă din geantă şi o răsfoiam, apoi negând din cap am continuat – Nu…azi nu – mi-a luat agenda din mână.

– Uite chiar acum ai un moment liber – am început să râdem şi dintr-o telefonul meu mobil a început să sune. Când m-am uitat la număr am fost surprinsă să văd că apelantul era nimeni alta decât Heidi, cea care nu a mai dat un semn de viaţă de două luni.

– Sper că ai o explicaţie bună pentru dispariţia ta – am început eu.

– Bells trebuie să vii imediat în Franţa… – vocea ei era tristă şi părea ca şi cum ar fi plâns.

– Heidi, ce s-a întâmplat? – am întrebat speriată şi un sentiment de tristeţe şi-a făcut prezenţa.

– Bella, Eluise şi Rolan au avut un accident grav – când am auzit asta am scăpat telefonul din mână. Telefonul s-a desfăcut în bucăţele şi eu priveam în gol. Nu mi se putea întâmpla asta! Nu! Nu! Nu! Ei nu puteau păţi nimic…trebuiau să fie bine. Nişte simple cuvinte au distrus tot…ei cei care au clădit din nou o parte din ceea ce alţii au distrus. Nu se poate! Nu mi se poate întâmpla mie! Cele două persoane care m-au ajutat să renasc şi să devin ceea ce sunt, cei care mi-au dat o şansă în lume şi care m-au ajutat să ajung aici.

– Isabella te simţi bine? – întreba o voce care până acum era importantă pentru mine şi care acum dintr-o dată a devenit o simplă voce, ei nu puteau păţi nimic…nu. M-am aplecat să strâng telefonul şi prin minune am putut să îl întregesc, am format numărul pilotului care pilota avionul nostru.

– Bună ziua – nu îmi găseam cuvintele.

– Domnişoară Isabella, am aflat ce s-a întâmplat. De fapt chiar acum mă îndrept spre aeroport să pregătesc avionul – a spus el repede ca un fulger – Într-o oră o să fie totul gata.

– Imediat ajung acolo – am şoptit şi am închis.

– Isabella? – a întrebat Carlisle, m-am întors spre ei şi am văzut că erau puţin speriaţi.

– Trebuie să plec – atât puteam să spun nimic altceva nu găseam în mintea mea.

– De ce? – a întrebat Edward ca ars.

– A apărut o urgenţă – nu puteam să le dau detalii despre viaţa mea, eu trebuia să rămân în trecutul lor ca o persoană trecătoare lipsită de importanţă.

– Te putem ajuta? – a întrebat Carlisle.

– Nu – am dat sentinţa asta pentru că niciodată nimeni înafară de ei nu m-a ajutat – Nu aveţi ce să faceţi – am zâmbit trist.

– Când te întorci? – a întrebat Edward. Întrebarea corectă era dacă mă întorc? Simţeam că numai aveam mult şi plâng, trebuia să fiu tare încă un pic.

– Nu ştiu.

– Te conducem – a hotărât Damon.

Am urcat în maşină şi m-am pierdut în gânduri şi în amintiri, eram departe de locul unde mă aflam. Când a oprit în faţa aeroportului, am coborât şi cei patru m-au urmat tăcuţi, am mers spre informaţii.

– Nu vă supăraţi avionul Dupont este pregătit de decolare?

– O clipă – căuta ceva pe calculator – Imediat va fi pregătit – m-am întors în locul unde mă aşteptau.

– Mulţumesc.

– Nu ai pentru ce – a spus Carlisle în numele tuturor, eu priveam din secundă în secundă ceasul.

– Totuşi de ce pleci? – a spus vocea dură a lui Damon.

– Probleme – am şoptit.

– Isabella dacă te putem ajuta cu ceva să ne anunţi – a spus Edward, din vocea lui reieşea că suferă şi asta nu mă ajuta deloc, ci mă sfâşia.

– Mulţumesc… – am vrut să spun ceva, dar o voce mă chema pentru că avionul era gata. Mi-am luat rămas bun de la ei şi m-am întors să plec spre avion când o mână dură m-a oprit.

– Nu fă aceeaşi greşeală – a spus Damon şi parcă a aruncat în mine sute de pumnale.

După asta mi-a dat drumul şi eu mi-am văzut de drum…totul s-a rupt în mine, inima mea era ruptă în mii de bucăţele. Simţeam că nu o să îi mai revăd prea curând…sau poate niciodată. Am urcat în avion şi imediat ce am decolat m-am pierdut în gândurile dureroase, am lăsat durerea să pună stăpânire pe corpul meu şi lacrimile amare să-şi croiască drum pe chipul meu sluţit de atâta durere.

Viaţă urâtă, vise spulberate, speranţe ucise…asta este tot ce reprezenta destinul meu. Dumnezeu parcă a întors totul împotriva mea şi nu îmi oferă nici o şansă la fericire. De fiecare dată când cred că am ajuns la ea, soarta îmi arată că nu este aşa cum speram eu să fie…că eu nu am voie să fiu fericită, că eu sunt menită să sufăr la nesfârşit. Veninul durerii trebuie să pună de fiecare dată stăpânire pe venele mele…de ce nu pot să ajung şi eu la fericire? De ce de fiecare dată când simt gustul dulce al vieţii, otrava aceasta a durerii să pună din nou stăpânire pe mintea, corpul şi inima mea. Oare când se va termina toată această suferinţă? Când? Cel mai probabil niciodată…niciodată…niciodată. Repetam cuvântul acesta la nesfârşit. În aceste momentul totul mă durea, însă cel mai tare inima mea…Persoanele care mi-au arătat că am o şansă la viaţă, o şansă la fericire şi la lucruri bune zac acum pe patul de spital şi eu nu pot să fac nimic pentru ei. Ei nu puteau să păţească nimic rău…ei trebuiau să fie liniştea mea, adierea aceea plăpândă de toleranţă şi de speranţă, cei care să-mi aline durerea şi să mă facă să fiu optimistă.

Eluise, mama pe care soarta m-a refuzat, eu a luat locul acelei femei care m-a părăsit la acel orfelinat…deşi a ajuns după masacrul ce s-a întâmplat în viaţa mea. A fost cea care m-a ajutat să trec peste tot, deşi nu avea nici cea mai mică idee a ceea ce mi se întâmplase. Nu o interesa pentru că ea vedea în mine aceea fiică pe care soarta i-a luat-o, îmi oferea căminul pe care nu l-am avut niciodată şi şansa unică de a deveni cineva. M-a luat dintr-un loc întunecat, unde cei care locuiau acolo erau condamnaţi să aibă o reputaţie urâtă, nu m-a judecat niciodată pentru ceea ce ştia că am făcut…Mi-a deschis ochii permiţându-mi să văd un viitor mai bun, m-a ajutat să nu mai fiu fetiţa aceea care nu vroia să mai trăiască şi recurgea la atâtea metode care să supravieţuiască de pe o zi pe alta şi să facă rost de acele lucruri. Rolan este ca tatăl meu, cel care m-a îndrumat spre cariera asta şi m-am învăţat cum să o profesez…modelul meu în carieră, el m-a ajutat să-mi clădesc această reputaţie şi să am propria firmă la care este partenerul din umbră. M-a ghidat la început şi mi-a explicat cum pot să câştig un caz, în ce fel să mă port cu restul avocaţilor şi ce îngeraş trebuie să fiu cu juriştii, cum să mă apăr de atacurile lansate de alţii şi cum să le răspund pe măsură. El mi-a spus că niciodată nu trebuie să uit şi dacă cineva îmi declară război să fiu eu prima care atacă şi nu să aştept să mă atace pentru că cel care loveşte prima dată loveşte de două ori.

Fiind atât de prinsă în gânduri nu mi-am dat seama că am ajuns pe aeroportul Charles de Gaulle. Am coborât din avion şi m-am îndreptat direct parcarea subterană a aeroportului, unde trebuia să mă aştepte o maşină care să mă ducă direct spre aeroportul Foch. Şoferul ştia că trebuie să ajungem cât mai iute acolo, aşa că a mers cu viteză. După ce am intrat în spital am început să fug pe holuri, am ajuns la informaţii şi am început să cer informaţii despre ei, iar doamna respectivă se uita uimită la mine pentru că vorbeam prea iute.

– Nu vă supăraţi, îmi puteţi spune ce ştiţi despre Doamna şi Domnul Dupont?

– Se află în camera 234 – imediat ce a terminat de vorbit am fugit spre acea cameră, în faţa cărora se afla Heidi şi încă câţiva prieteni de ai lor. Toţi aveau lacrimi pe faţă semn că ceva rău s-a întâmplat.

– Bells – Heidi m-a îmbrăţişat cu o forţă de care nu dădea dovadă în trecut.

– Sunteţi fiica lor? – m-a întrebat un doctor.

– Da…fiica adoptivă.

– Putem vorbi între patru ochi?

– Sigur – l-am urmat în linişte până în biroul lui, mi-a făcut semn să mă aşez ceea ce am şi făcut, aşteptam să spună ceva dar părea că se gândeşte intens la ce urma să spună.

– Domnişoară, situaţia este cam dificilă…Doamna Eluise se află într-o stare foarte delicată – am simţit că am un nod în gât – Nu are şanse de supravieţuire. În schimb domnul Rolan a suferit doar câteva contuzii şi are o fractură la braţ.

– Pot să o văd? – încercam să-mi păstrez vocea clară, însă nu prea reuşeam pentru că îmi venea să plâng.

– Sigur…chiar acum trebuie să iasă domnul Rolan şi după puteţi merge dumneavoastră – am ieşit din cameră şi m-am îndreptat spre rezerva mamei mele. În timp ce stăteam pe scaunul din faţa camerei îmi veneau în minte scenele în care mi-a arătat tandreţea unei mame şi cât de mult poate să iubească o mamă, sfaturile ei, vorbele care mă mângâiau.

Niciodată nu mi-am închipuit că există atât bunătate, nobleţe, sinceritate, iubire într-o singură persoană. Şi acum de ce Doamne o iei de lângă mine? Cine o să mă mai ajute? Cine o să-mi mai aline durerile trecutului? Ce o să facă Rolan fără ea? Mi-am şters lacrimile de pe obraji şi am început să mă concentrez să nu plâng având în vedere că auzeam uşa deschizându-se. Pe uşă a ieşit un bărbat sfâşiat de soartă, părea că nu mai are nici un pic de putere, atât de palid şi atât de trist.

– Bella, vrea să-ţi vorbească – a spus el privindu-mă în ochi cu durere, am aprobat cu capul şi am intrat în cameră.

Un val de durere m-a copleşit văzând-o acolo pe patul de spital, faţa ei era albă şi avea câte o urmă roşie…aparatul acela sâcâitor care bibăia în continuu anunţând disperat că nu mai este mult timp. Nu puteam lăsa lacrimile să iasă la suprafaţă pentru că asta ar fi rănit-o şi ar fi supărat-o, întotdeauna a crezut că sunt o persoană puternică care poate să treacă peste orice…însă în adâncul acela ascuns de durere eram copilul inocent, sensibil şi slab care vroia o mamă care să-l protejeze.

– Bella, scumpa mea – a spus ea prinzându-mi mâna cu putere şi atrăgându-mi atenţia să o ascult.

– Mamă – am şoptit îndurerată să o văd în aşa fel.

– Este prima dată când îmi spui aşa – un zâmbet atât de strălucitor a pus stăpânire pe chipul şi a apărut şi în ochii ei, mâna ei rece îmi mângâia chipul, oferindu-mi posibil ultima mângâiere de care voi avea parte în viaţa asta. Încercam din greu să nu plâng şi să o ascult – Fiica mea, eu…eu o să plec în curând…poate chiar prea iute, însă tu trebuie să înveţi să ierţi şi să uiţi – dădeam încăpăţânată din cap negând spusele ei – Bella toate se întâmplă dintr-un motiv anume – vedea că o doare din modul în care se strâmba şi totuşi zâmbea – Isabella, învaţă să iubeşti şi să fii fericită…meriţi asta – acum şi-a schimbat direcţia în care privea, se uita undeva pe tavan într-un punct fix şi zâmbea – Ai grijă de Rolan şi spune-i că fetiţa noastră este bine…

După aceea sunetul acelui aparat a devenit asurzitor şi mâna ei a căzut lipsită de putere. Ştiam ce înseamnă asta sfârşitul. Asistentele m-au dat deoparte încercând să o salveze însă fără rost, ea era deja departe de acolo.

Anunțuri

16 comentarii la “Capitolul 11: Linia vieţii

  1. Astept cu nerabdare urmatorul capitol…desi reusesc sa citesc cate un paragraf la 1-2 ore…ca deh, asa e cu un bebe de aproape 5 luni…vrea foarte multa atentie…dar pana la urma citesc, dar nu prea comentez din lipsa de timp

  2. Ella…il cheama Razvan-Andrei…sieste viata si sufletul meu…ti-am citit toate ficurile, nu numai acest fic…desi am 36 de ani, ma bucur ca voi generatiile dupa noi, cu tot accesul la atata informatie, cititi si scrieti, traduceti…pe vremea mea nuerau decat cartile si alea faceai rost de ele foarte greu…

    • ai mare dreptate si ma bucur sa aflu ca nu sint singura „nebuna” care citeste minunatii din astea…Si eu am 37 de ani, dar continui sa citesc carti cotate ca pentru young adults pentru ca, pana la urma, varsta e doar un numar si conteaza in suflet ce varsta ai. Sa-ti traiasca ingerasul, e un dulce…Domnisoara mea o sa inceapa clasa a saptea…Nu-mi vine sa cred ca a trecut asa timpul…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s