Capitolul 17: O clipă…

– Bună dimineaţa – l-am salutat căscând pe Piere.

– Bună – a ridicat o sprânceană spre mine – Cum te simţi?

– Bine – m-am simţit ruşinată de comportamentul meu de ieri – Scuze – am privit în podea.

– Ce ai păţit ieri?

– Nu contează – m-am aşezat pe scaunul de la bar şi el a venit în faţa mea, mi-a cuprins mâinile între ale lui.

– Marie te cunosc aşa că nu încerca să mă păcăleşti.

– Sora lui Edward, Rosalie m-a acuzat că am complotat cu Victoria împotriva lor şi a încercat să afle ce mă leagă pe mine de ea – am oftat amintindu-mi scena de ieri.

– Bella trebuie să înveţi să accepţi trecutul, altfel nu ai nici o şansă să trăieşti cu el – am ridicat o sprânceană.

– Am trăit atâta timp fără să spun la nimeni ceva despre trecut şi acum. Când au apărut ei în viaţa mea a fost distrus tot ce am încercat să clădesc în tot aceşti ani, ştiu foarte bine că tu ştii că îmi ascund trecutul de la Eluise şi de la Rolan şi tot de la ei ştii că nu vorbesc despre asta. Îţi mulţumesc pentru că nu m-ai întrebat niciodată despre ce s-a întâmplat acum mulţi ani.

– Bella pentru mine nu contează ce ai făcut în trecut, ci ce fel de persoană eşti în realitate. Trebuie să fie cineva care să vadă şi în spatele acelei măşti pe care o porţi tot timpul, la care apropo ar trebui să mai renunţi din când în când.

– Piere…

– Da, da ştiu…

– Ce s-a întâmplat de trebuie să te întorci?

– Mama are o problemă legală cu unul dintre vecini – a chicotit.

– Ce problemă?

– Unul dintre vecinii ei cântă O sole mio la miezul nopţii – am început amândoi să râdem – Şi are o vocea cam răguşită să zicem aşa, iar vecinii îi cer ori să nu mai cânte ori să se mute.

– Săracii – am început să râdem şi mai tare.

– Într-o oră pleacă avionul.

– Te conduc. Merg să mă îmbrac – am spus ridicându-mă dintr-o dată de pe scaun. Am mers în dormitor m-am îmbrăcat cu un tricou Bridgetta de Market şi o rochiţă neagră, m-am încălţat cu o pereche de botine, iar părul l-am lăsat liber.  Mi-am căutat actele de care aveam nevoie pentru a încheia acel contract cu Carlisle şi eram gata ca să îl conduc pe Piere la aeroport. Am terminat exact la timp pentru a nu pierde avionul. Am luat un taxi şi în 20 de minute eram la aeroport, am intrat cu el.

– Isabella mersi pentru tot – a zâmbit.

– Pentru ce sunt prieteni? – am pus aceea şi întrebare pe care mi-a pus-o şi el în urmă cu câteva zile.

– Mă copiezi – a zâmbit.

– Nu zău? – am chicotit.

– O să fii în regulă?

– De ce nu aş fi?

– Ştiu şi eu familia Cullen?

– O să mă descurc…nu degeaba sunt Isabella Dupont – i-am făcut cu ochiul.

– Tocmai de asta, pentru că eşti Isabella Dupont.

– Avionul spre Paris va pleca în…

– Adio Isabella – a spus trăgându-mă într-o îmbrăţişare rapidă.

– Pe curând Piere.

Am stat acolo privind în cum prietenul meu se pierde în mulţime şi gândindu-mă la ultimele lui cuvinte „Adio Isabella” mi se părea că prin aceste cuvinte ne despărţim definitiv, am alungat acele gânduri din capul meu şi m-am întors spre ieşirea aeroportului de unde aveam să iau un alt taxi spre firmă. Îmi veneau imagini de prima dată când am venit la această firmă câte speranţe aveam şi toate s-au năruit de a lungul timpului, iar acum m-am întors undeva în trecut fără anumite persoane care era foarte importante în viaţa mea. Am descoperit atâtea lucruri în acest răstimp şi am pierdut tot atâtea. Mă îndreptam din nou spre biroul lui Carlisle, când am trecut pe lângă încăperea pe care am ocupat-o în timpul în care lucrasem acolo mi-am permis să arunc o privirea înăuntru şi am văzut un tip care se pare că deţinea acum biroul. Mi-am continuat drumul ascultând cu atenţie sunetul tocurilor care îmi ofereau curajul de care aveam nevoie să merg din nou pe holurile acestea. Am bătut la uşă şi am aşteptat să aud cuvântul magic ca să intru.

– Intră – am intrat şi am fost surprinsă să îi văd pe toţi acolo.

– Bună – am încercat să-mi fac vocea clară în aşa fel în cât nimeni să nu îşi dea seama de sensibilitatea de care dădeam dovadă în acele momente.

– Bună – au spus toţi în cor.

– Isabella – a început Rosalie – Îmi pare rău pentru tot.

– Nu îi nimic.

– Ce te aduce aici? – m-a întrebat Carlisle zâmbind.

– Probleme legale – am spus scurt.

– Ce probleme legale? – a întrebat Alice panicată.

– Sunt avocata lui Rolan şi am venit ca să încheiem contractul – priveam în direcţia lui Carlisle ca să mă asigur că ştie despre ce este vorba.

– Ah da – a zâmbit acesta – Ai contractul? – i l-am înmânat şi toţi îl priveau mâhniţi pe Carlisle.

– Tată chiar nu mai este nici o şansă? – l-a întrebat Alice.

– Nu cred draga mea – a spus el cu tristeţe – Isabella tu ce părere ai? – nu mă aşteptam la asta.

– Este alegerea voastră – nu vroiam să mă implic şi în asta.

– Cred că ştii mult mai bine ce alegere să facem – a spus el.

– Carlisle scuze dar este o alegere care vă aparţine doar vouă, eu ca avocată nu mă pot implica în asta. Dacă vreţi vă las actele să le studiaţi şi anunţaţi de alegerea pe care aţi făcut-o – mă pregăteam să ies.

– Stai Isabella o să-ţi spunem imediat – m-am oprit lângă uşă – Ce spuneţi copii – îi privea pe fiecare.

– Tată eu zic să încercăm să ne descurcăm singuri – a spus Jasper.

– Eu sunt de acord – a continuat Emmett şi Edward.

– La fel şi noi – au spus fetele, eu zâmbeam.

– Cred că o să refuzăm contractul pentru moment – a spus el întinzându-mi dosarul – Scuze.

– Nu este nici o problemă – am zâmbit şi am plecat de acolo, când am ajuns la lift:

– Isabella – a strigat Edward, iar eu m-am întors instantaneu – Stai!

– Da?

– Ai planuri pentru azi?

– Nimic special. De ce?

– Pentru că vreau să o petrecem împreună – îl priveam uimită şi sunt sigură că maxilarul meu era undeva aproape de podea.

– Ce?!

– Nu ai petrecut nici o zi aşa cum trebuie în New York deci o să-ţi ofer un tur al oraşului – când uşile liftului s-au deschis a intrat şi le-a ţinut aşa până când am urcat şi eu.

– Ce vrei să faci? – l-am întrebat din nou tot atât de confuză.

– Mergem să vizităm câteva locuri – şi-a dat ochii peste cap – Sau nu vrei să petreci timp cu mine? Atât de dezagreabil îţi sunt?

– Edward…

– Mă simt rănit – şi-a pus mâna pe locul inima şi a făcut o faţă de om rănit, acest lucru m-a făcut să râd.

– Am scăpat de unul am dat de altul – acum a fost rândul meu să-mi dau ochii peste cap.

– De cine ai scăpat?

– Piere se comportă ca un copil…exact ca tine în acest moment – am chicotit, s-a întors spre mine cu o faţă serioasă.

– Acum îmi permit să mă comport ca un copil – îl priveam fără să înţeleg la ce se referă – Acum nu mai trebuie să fiu un exemplu şi nici matur pentru că am un copil.

– Credeam că suferi din cauză a ce s-a întâmplat ieri – am spus în timp ce ne îndreptam spre maşina lui.

– Mă doar Isabella, dar ştiu că nu mai pot face nimic –  zâmbea în timp ce urca în maşină, iar eu l-am urmat – Şi mai ştiu că trebuie să profit de faptul că tu ai acceptat să mai rămâi câteva zile, de aceea mi-am luat liber de la birou – îl priveam în profil încruntată.

– De ce?

– O să mai vii după ce pleci acum?

– Nu ştiu.

– Vezi, din această cauză – zâmbea privind înainte.

– Unde mergem? – am deviat subiectul pentru că nu îmi plăcea să vorbesc despre plecarea definitivă din New York.

– Ai fost la Statuia Libertăţii?

– Nu am avut ocazia să urc până în vârf.

– Ei bine de data asta vei avea ocazia – zâmbetul lui ştrengar a apărut pe chipul lui. A condus în linişte până  în portul „Liberty Island” – Am ajuns – am coborât din maşină şi m-am apropriat de el mi-a oferit braţul lui ceea ce m-a uimit.

– Ştiai că şi în Franţa există miniatura ei? – l-am întrebat şi el s-a întors spre mine uimit.

– Nu. Chiar este?

– Da – am chicotit, puţini oameni ştiau acest lucru – „Liberté éclairant le monde” aşa se numeşte şi  a fost opera sculptorului Frédéric Auguste Bartholdi. Primul model, la scară mică, turnat în bronz, a fost realizat în 1870 cu ocazia expoziţei universale de la Paris din 1900. Din anul 1906, ea se găseşte în Jardin du Louxembourg, din Paris. Proiectul iniţial era destinat unui far monumental, plănuit a fi amplasat la intrarea în Canalul Suez, având ca motiv de inspiraţie Colosul din Rodos. Coroana cu 7 vârfuri purtată de personajul feminin reprezintă cele 7 continente : Africa, America de Nord, America de Sud, Asia, Europa, Oceania şi Antarctica – mă asculta fascinat în timp ce urcam scările – Cât de înaltă este?

– Are o înălţime de 93 de metri cu soclu cu tot.

– Avem ce urca.

– Ştii că soclul are formă de stea?

– Nu.

– Haide trebuie să vezi muzeul din soclu o să-ţi placă.

Am urcat aşa în jur de două sau trei ore şi din când în când ne opream ca să ne tragem sufletul, eu şi cu dorinţa mea de a ajunge în vârful statui…o să am febră musculară. Îmi venea să renunţ şi să mă întorc înapoi, dar nu renunţam când îl vedeam pe Edward cum îşi continuă nepăsător drumul. Când am ajuns la muzeu mă bucuram din tot sufletul de faptul că este o canapea unde să mă aşez.

– Nu mai pot – am spus cu răsuflarea tăiată.

– Nu aţi luat liftul domnişoară?

– Este lift? – m-am întors spre Edward care zâmbea inocent.

– Da.

– De ce nu mi-ai spus? – l-am înghiontit, acum eram de a dreptul furioasă.

– Am vrut să vezi întreaga statuie şi în plus nu m-ai întrebat.

– Puteai să-mi spui – am oftat.

– Haide – mi-a întins mâna şi am luat-o. L-am urmat în muzeu, ghidul ne explica care este povestea fiecărui exponat…era uimitor câte lucruri pot să se ascundă în spatele unor obiecte atât de vechi. Când a terminat mă simţeam epuizată şi tot ce îmi dorea era să stau undeva jos.

– Mergem să mâncăm? – m-a întrebat Edward – Este deja timpul cinei – a spus uitându-se la ceas.

– Nu am chef să merg în nici un restaurant.

– Luăm mâncare la pachet şi mâncăm la tine? – a ridicat o sprânceană.

– Mai bine aşa.

– Ce fel?

– Italienească…nişte pizza.

– Sună bine şi ştiu localul perfect, dă-mi un pic telefonul – am luat telefonul şi i l-am dat, a început să caut ceva în memorie – Cu ce să fie pizza?

– Capriciosa.

– Două pizza Capriciosa…Venim după ele. Mulţumesc – a condus până la acea pizzerie şi acolo a coborât doar el pentru a lua comanda. Când s-a întors le-a pus pe bancheta din spate şi apoi a pornit din nou spre apartamentul meu. Am urcat sus şi când am deschis şi am intrat.

– Stai să caut nişte farfurii – mă îndreptam spre bucătărie, dar el m-a prins de mână.

– Nu este nevoie, doar nu suntem la restaurant şi nici nu sunt alte persoană, deci putem să mâncăm liniştiţi şi cu mâna – a afişat acel zâmbet tipic lui, l-am ascultat. Mi-am dat jos păpucii care aveau tocurile aşa mari şi m-am aşezat pe podea în poziţie arăbească. Am început să mâncăm fără să spunem vreun cuvânt…orice vorbă spunea striga magia acelui moment, ne priveam pe furiş şi când ne surprindea celălalt întorceam automat capul în cealaltă parte ruşinaţi că am fost prinşi.

– A fost delicioasă – a spus el.

– Da – m-am ridicat şi am strâns resturile şi cutiile pe care le-am aruncat la coşul de gunoi, când m-am întors în cameră Edward părea pierdut în gânduri privind undeva în depărtare – La ce te gândeşti? – s-a întors spre mine încruntat.

– Nimic…

– Ai fugit cumva de mine?

– Cum aş putea fugi de tine? – a zâmbit – Mă gândeam.

– La ce? – m-am aşezat lângă el sprijinindu-mi spatele de canapea şi îmi priveam vârful degetelor de la picioare.

– La Evie.

– O să fie bine – continuam să mă uit în acelaşi loc ca şi cum aş fi descoperit că ceva nu este în regulă.

– Oare Chad o să fie un tată bun?

– Dacă ţine la viaţa lui o să fie…

– Ce vrei să spui? – nu mi-am dat seama ce am spus.

– Edward…ar trebui să te mulţumeşti cu informaţiile pe care le ai. O să fie cineva de încredere lângă ea mereu, îţi promit.

– Dacă spui tu? – a ridicat din umeri – Tot nu mă pot opri să mă întreb dacă a mâncat la timp, dacă doarme…Dacă şi dacă? Întrebările astea o să mă omoare – a chicotit.

– O să te obişnuieşti cu noua situaţie.

– Sper…Ei bine ce părere ai de America?

– Frumoasă ţară.

– Ai lăsa Franţa pentru New York? – s-a întors să mă privească.

– Dacă aş avea pentru ce sau cine da. Nimic în afară de Rolan nu mă mai

ţine acolo – am ridicat din umeri.

– Deci să înţeleg că mai există o mică speranţă să rămâi aici.

– Edward, acum nu…

– S-a făcut târziu ar trebui să plec.

– Bine – s-a ridicat şi apoi mi-a oferit mâna. Când am luat-o am simţit cum nişte fiori se răspândesc în întregul meu corp şi cum inima începe să o ia la goană. L-am condus la uşă încă ameţită de tumultul de sentimente care a pus stăpânire pe mine din momentul în care m-a atins.

– Mâine dimineaţă la zece să fi pregătită – a ieşit afară din apartament, dar s-a întors – Şi vezi că luăm micul dejun împreună.

– Noapte bună – am chicotit.

– Noapte bună şi ai grijă de tine – m-a sărutat pe frunte şi după aceea a dispărut în întuneric.

Am făcut un duş rapid şi după acea am mers în dormitor pregătită de somn, dar gândul meu era tot la el. Am adormit şi în loc să fiu purtată de vise plăcute eu m-am ales din nou cu un coşmar, pe care nu prea îl înţelegeam. Se făcea că sunt eu, dar mult mai frumoasă şi parcă eram mult mai palidă…şi nu mai ţin bine minte ce s-a întâmplat, însă fiind extrem de furioasă pe mine şi de ceea ce sunt am luat un cuţit şi l-am înfipt în reflexia mea din oglindă…în acea clipă mult sânge a început să ţâşnească, iar în oglindă au apărut o mulţime de chipuri foarte palide, iar când m-am întors nu am văzut nici o persoană în spatele meu.