Capitolul 16: Un cimitir viu

Sânge, plumb, toamnă 
George Bacovia
Încet prin ploaia tristă
Un piept curbat de tuse
Cu sânge în batistă
Pe după colţ se duce,
Încet prin ploaia tristă.

Tot plumbul ud al ceţii
Pe urmă-i se abate,
Prin gangurile pieţii
Şi-n frunzele uscate,
Tot plumbul ud al ceţii.

E sânge, plumb şi toamnă.
Cu negru braţ de pace
O cracă tot mă-ndeamnă
Lugubră şi tenace.
E sânge, plumb şi toamnă.

                   Perspectiva Isabellei Dupont

– Cea de ieri…sau cea de azi? – am înţeles întrebarea lui şi deşi nu i-am răspuns ştiu că şi el a ajuns la aceeaşi concluzie ca şi mine. 

Azi sunt eu…dar nu eu de ieri…azi nimic nu e ca ieri…sunt tot eu dar nu sunt aceeaşi…Eu de azi nu simte, nu gândeşte, nu trăieşte cum a făcut-o ieri…dar asta nu înseamnă că nu mai sunt eu…cea adevărată? Sau nu sunt? Doar că e greu să fiu aceeaşi eu când emoţii diferite mă strâng în braţe şi gândurile ce îmi alerg prin minte…Eu de azi prinde gândurile pe care eu de ieri le-a ratat…sau pur şi simplu nu a vrut să le îmbrăţişeze şi să le dea contur… 

Şi totuşi sunt eu…şi ieri şi azi şi mâine… 

Toată noaptea am căutat informaţii despre un anume Chad Smith, patru persoane încercau să afle toate amănuntele despre viaţa acestui om…timpul nostru era puţin şi totuşi oboseala punea stăpânire pe noi. Ce am aflat despre omul acesta care încerca să distrugă un tată? Că era unul dintre cei mai mari oameni de afaceri din întreaga lume şi că este în acelaşi timp un mare afemeiat care a umblat cu toate femeile pe care a ajuns să îl cunoască, asta ar fi pe scurt şi tot ce ştie un om de rând…însă mie nu îmi este de ajuns. Eu trebuia să aflu adevărul pentru că aici era vorba despre bărbatul iubit şi deşi ştiu foarte bine că nu o să am parte de dragostea lui niciodată pentru că aşa cum trecutul a intervenit aşa se va întâmpla întotdeauna, iar eu nu îmi pot permite riscul ca el să afle adevărul despre mine şi tot ceea ce mi s-a întâmplat. Niciodată nu ar putea să mă iubească ştiind adevărul necruţător despre mine. Îl priveam pe el şi pe micuţa Evie cum dorm pe canapea…erau aşa de drăguţi şi de lipsiţi de griji. 

– Isabella – Piere mi-a întins o cafea. 

– Mulţumesc. 

– Ai nevoie de ea ca să rămâi trează. De ce te-ai întors în Paris? 

– Ştii bine de ce – am oftat încercând să sparg parola de la un site al poliţiei care se presupune că îl avea în evidenţă. 

– Puteai să te întorci când lucrurile s-au mai calma – a ridicat din umeri – Se vede că ţii la el – mi-am ridicat ochii din ecran şi mă uitam la el confuză – Haide Isabella de cât timp ne cunoaştem? 

– Piere… 

– Am găsit – când a spus asta am renunţat la ideea mea şi la tot, mergând lângă el ca să văd totul. 

– Să vedem… 

Informaţiile de pe ecran confirmau totul…nu se putea aşa ceva, erau poze acolo cu cei doi sărutându-se şi toate aceste lucruri mă făceau să mă îndoiesc de paternitatea micuţei. Îmi muşcam buza cu forţă, încât aproape că simţeam gustul sângelui…săracul Edward. Când a început telefonul să sune am tresărit şi tot sunetul telefonului l-a trezit pe Edward care privea acum dezorientat în cameră. 

– Da? – am spus eu. 

– Isabella Dupont? 

– Da – doar răspunsuri monosilabice puteam să scot din gâtul meu. 

– Sunt prietena ta Victoria, îţi aminteşti de mine nu? 

– Ce vrei? – vocea mea şi-a revenit dintr-o dată, acum fiind puternică şi amenințătoare. 

– Să vorbim – puteam să îi văd zâmbetul acela răutăcios de pe faţă. 

– Că bine zici. Aş avea şi eu câteva întrebări. 

– Întâi vorbesc eu şi după îţi răspund la întrebări. 

– Ce zici să-mi răspunzi la întrebări şi după… 

– Este rândul meu şi în plus asta te interesează la fel de mult ca şi pe alţi doi bărbaţi. 

– Te ascult. 

– Bun, pentru început îţi spun adevărul pentru că eu nu mai am mult de trăit…mă aflu pe ultima sută de metrii, deci nu am motive să te mai mint – femeia asta a înnebunit rău de tot, dacă nu cumva era nebună din naştere – Şi nu sunt nebună. Pune-mă pe difuzor, ce o să spun trebuie să audă şi Edward. 

– De unde ştii? 

– Nu contează. Fă ce îţi spun că timpul meu este măsurat – am ascultat ce a spus şi am pus-o pe difuzor. 

– Te ascultăm. 

– Mulţumesc Isabella. Edward îmi pare rău pentru tot ce ţi-am făcut sau mai bine spus nu îmi pare…tu ştii Isabella mai bine, suntem făcute din acelaşi aluat – a început să râdă şi eu nu înţelegeam ce vrea să spună – O să afli doar atunci când eu nu o să mai fiu pe lumea asta…până atunci las curiozitatea să te roadă – a răbufnit din nou în acel râs răutăcios. 

– Victoria nu te juca cu nervii mei ştii bine de ce sunt în stare – am avertizat-o din nou. 

– Isabella ştiu cel mai bine…ştiu totul despre tine şi poate că sunt singura care ştie atâtea despre tine. Da nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre copila mea… 

– Cum poţi să spui că îi copilul tău când tu l-ai abandonat? – a întrebat-o Edward nervos, văzând asta Piere a luat-o şi a mers cu ea într-unul dintre dormitoare. 

– Nu am vrut-o şi ştii bine asta. Dacă nu se năştea, noi încă eram împreună…te roade gelozia Isabella? 

– Victoria termină! – am strigat furioasă pentru că spunea adevărul, ceva ce el nu trebuia să ştie. 

– De ce, scumpo? Nu vrei să afle adevărul? Ghiceşte nu mă interesează fericirea ta, din potrivă mă interesează nefericirea ta…Vreau şi îmi doresc din toată puterea ca tu să fii la fel sau şi mai nefericită decât mine. Tu de ce crezi că am lăsat acel ceva să apară după moartea mea ca să fiu sigură că voi reuşi să te fac nefericită pentru restul vieţii tale. 

– Ce vrei de la mine? – am întrebat-o ştiind că o să facă tot posibilul să îmi facă viaţa un infern în continuare. 

– O să afli tu mai târziu. Acum să revenim la mucoasa aceea. Ei bine dragul meu Edward, deşi îmi ofereai şansa să ies din lumea aceea nu îmi ofereai tot ce aveam nevoie. Din această cauză am recurs la Chad…trebuie să recunosc că era cam activ în pat – Edward părea ruşinat de ceea ce spune – Şi da este adevărat ceea ce susţine el.

– De unde ştii Victoria? – vocea lui denota durere şi tristeţe. 

– Sunt femeie – mi-am dat ochii peste cap – Dacă nu mă crezi fă testul ADN şi o să vezi că am dreptate, oricum ea trebuie să crească alături de tatăl ei adevărat pentru că o să îi ofere tot ce îşi doreşte. 

– Victoria dacă despre bani este vorba…atunci dă-mi voie să îţi ofer cuvântul meu că ei… 

– Am crescut fără părinţi şi vreau ca ea să crească cu adevăratul ei tată. Isabella şi tu ştii asta la fel de bine ca şi mine, aşa că o să mă susţii în asta. 

– Victoria, părinte este acela care are grijă de tine… 

– Şi Chad ar fi avut grijă de ea dacă ar fi ştiut despre existenţa ei, Edward nu îi distruge viaţa şi lui, a fost o victimă a mea la fel ca tine  – simţeam că cineva îmi înfige sute şi mii de cuţite în inimă – Isabella să-ţi spun un secret. 

– Ce? – am şoptit atât de încet încât cred că abia m-a auzit. 

– Eu am cunoscut dragostea reciprocă şi m-am bucurat de ea însă tu o să trăieşti mereu cu trecutul acela după tine şi niciodată…ascultă-mă bine…niciodată nu o să scapi de mine – şi cu asta a închis. 

Eu stăteam acolo pe canapea şi priveam uimită telefonul…mi-a promis ceva care este imposibil, dar asta nu este cel mai rău. Cel mai rău este că Edward nu este tatăl micuţei Evie, mă durea şi pe mine la fel de tare ca şi pe el. Edward s-a lăsat pe spate pe canapea şi şi-a dus mâinile sub cap, faţa îi era crispată de supărare şi privea tavanul fără să spună nimic. Amândoi ne-am pierdut în gândurile noastre şi cugetam la ceea ce ni s-a spus în urmă cu câteva minute…eram uimită până unde putea să ajungă răutatea acelei fiinţe. Nu putea să-şi ţină gura şi să îi lase să-şi continue viaţa liniştiţi? Trebuia ca răutatea ei să îi distrugă şi pe ei. Nu îmi este frică de ce îmi pregăteşte mie, dar lor…de asta îmi este teamă. Răutatea ei poate oare să distrugă mai mult viaţa altor persoane…un chip de lut ce umbreşte fericirea altora şi nici nu le dă voie să trăiască în linişte sau să fie fericiţi. Presupun că acum Edward blestemă în fel şi chip întâlnirea cu acea femeie şi posibil şi ziua când ne-am cunoscut noi, soarta întotdeauna va avea pregătite acele surprize neplăcută pentru noi. Îmi doream din tot sufletul să iau eu din durerea lui, să îl îmbrăţişez şi să îi spun că atâta timp cât suntem împreună totul va fi bine, dar ştiu că asta nu este posibil pentru că mai devreme sau mai târziu voi pleca din nou din viaţa lui…şi mai ales acum având această constantă ameninţare care mă urmăreşte. 

– Trebuie să ies din viaţa ei – a întrerupt liniştea Edward. 

– Edward… 

– Ştiu Isabella că poate nu este aşa, dar ai văzut cât de sigură era pe ceea ce spunea, înseamnă că sigur este tatăl ei – şi-a întors faţa spre mine şi în ochii lui găseam o rugăminte mută pe care nu o înţelegeam. 

– Trebuie să verifici Edward. 

– Ai numărul lui de telefon? 

– Da…cred că da. 

– Trebuie să vorbesc cu el – a şoptit şi eu i-am dat numărul de telefon, l-a format şi după câteva secunde a început să vorbească – Sunt Edward Cullen…Am aflat…Sigur…Mâine…adică în dimineaţa asta la spitalul central…O să fiu acolo – apoi a închis şi se uita la mine, iar eu habar n-aveam ce să îi spun – Vii cu mine? 

– Unde? 

– La spital ca să facem testul ADN – în privirea lui găseam rugăminţi mute. 

– Eşti sigur? 

– Da. Vii? 

– Bine. Mă duc să o pregătesc pe Evie – cu asta am mers în camera unde se alfa ea şi Piere. Am zâmbit văzând-o că doarme atât de liniştită şi totuşi mă durea să îl ştiu pe Edward în sufragerie suferind. Am început să o îmbrac cu grijă să nu o trezesc, simţeam privirea lui Piere pe mine şi ştiam că este foarte curios să afle ceva. Când m-am întors Piere era lângă geam privind în depărtare şi părea izolat de lumea asta, în ciuda a ceea ce credeam eu că face el m-a uimit. 

– Nu mi-ai răspuns la întrebarea de aseară – îl priveam îngheţată – Presupun că pentru Edward ai renunţa la tot, aşa-i? 

– Piere, niciodată nu voi… 

– Niciodată să nu zici niciodată – acum s-a întors cu faţa spre mine – Sunteţi făcuţi unul pentru celălalt – s-a reîntors spre geam – Bella, te-ai gândit vreodată la cum o să fie viitorul? 

– De multe ori – Evie începea să se mişte în braţele mele. 

– A fost aşa cum l-ai prevăzut? 

– Niciodată – am zâmbit trist gândindu-mă la câte speranţe îmi făcusem în legătură cu viitorul şi cum toate au fost spulberate. 

– Cred că Edward te aşteaptă – asta mi-a amintit că trebuia să plec de acolo şi să mă pregătesc de ceea ce este mai rău. Am mers în sufragerie unde Edward privea din nou tavanul, când m-a văzut privirea lui a fugit spre micuţa creatură din braţele mele. Apoi s-a ridicat dintr-o dată şi mi-a făcut semn să îl urmeze…l-am urmat până la maşină, când am ajuns acolo am pus-o pe Evie pe scaunul din spate. Drumul până la spital a fost plin de o linişte dureroasă şi convenabilă pentru orice aş fi spus eu sa el ar fi rănit pe cineva…ştiam că este inevitabil ceea ce urmează să se întâmple şi deşi îmi doresc din tot sufletul tot ceea ce se întâmplă acum să nu fie decât un vis…un coşmar, în adâncul sufletului meu ştiu foarte bine că ceea ce îţi doreşti nu o să se întâmple niciodată pentru că aşa este soarta şi destinul. Nu pot să fac nimic pentru a schimba cursul ei deşi îmi doresc asta…sau mai bine zis mi-am dorit tot timpul, iar acum destinul se joacă cu viaţa celui pe care îl iubesc cu toată fiinţa mea. Când am ajuns în parcarea spitalului a oprit, dar nu a coborât din maşină, ci s-a întors şi privea îngerul adormit de pe bancheta din spate şi eu nu îmi puteam lua ochii de pe el. 

– Ştiu că este adevărat – asta m-a trezit din… – Doare, da ştiu că îi adevărat şi nu pot să îi răpesc dreptul să crească alături de tatăl ei. Şi mă întreb dacă o voi mai revedea-o vreodată? 

– Edward… 

– Probabil că nu. Ce mă voi face Bella? – asta mi-a atras atenţia, îmi spunea Bella, s-a întors în scaunul lui privind prin parbriz – Viaţa întotdeauna mi-a furat persoanele iubite – s-a întors spre mine, iar eu eram sigură că nu vreau să aud ceea ce avea de gând să spună. 

– Cred că ar trebui să mergem, uite-l pe Chad – am coborât din maşină fără nici o vorbă şi mă îndreptam spre el ca un vultur de prada lui – Ce ştii tu despre mine? – asta era întrebarea ce mă rodea de când m-a ameninţat cu asta, mă privea zâmbind inocent.

– Destule, scumpo…dar aş prefera să le vorbim în privat – a spus uitându-se în spatele meu şi s-a aplecat uşor spre urechea mea – O să afli adevărul după ce Victoria moare – a şoptit.

– Intrăm? – întreabă Edward venind din spate şi probabil văzând aproprierea dintre mine şi Chad se hotărăşte să-şi pună mâna pe umărul meu oferindu-mi sursa de curaj de care aveam nevoie pentru a trece cu bine peste tot.

– Da – şoptesc eu întorcându-mă spre el. Vedeam, citeam durerea care îl mistuie şi îl înţelegeam aşa că nu am scos nici un cuvânt şi nu am mai făcut nimic care să îl rănească mai tare, deşi îmi dorea din toată fiinţa mea să îi fac ceva acestui Chad. Cât timp s-au făcut analizele Edward a stat cu micuţa Evie şi eu mă păstram deoparte ca să nu invadez intimitatea lor şi de fiecare dată când Chad încerca să se aproprie de cei doi interveneam furioasă pe el şi atunci îi pierea tot curajul. Ei stătea pe scaunele din faţa cabinetul aşteptând rezultatele, iar eu stăteam asemenea unui spion ascunsă după un colţ observându-i în linişte, Chad păstra distanţa şi eu îl urmăream unatentă şi pe el. Când asistenta a venit şi i-a chemat pe cei doi în cabinet, eu am rămas tot în acelaşi loc privind uşa ca şi cum ar fi imposibil să ajung lângă ea şi temându-mă de ceea ce se poate întâmpla în spatele ei, de ceea ce doctorul le poate spune…de modul în care vorbele pe care le spun acele persoane îi poate influenţa viaţa lui. Când mă pregăteam să mă îndrept spre uşa l-am văzut ieşind pe Edward şi faţa lui era de necitit, însă lipsa fetiţei în braţele lui m-a făcut să-mi dau seama despre ce este vorba…în clipa aceea nimic numai conta în afară de el, am pornit din locul în care am stat timp de două ore şi când am ajuns lângă el, timidă şi poate neîndemânatică mi-am înfăşurat mâinile în jurul mijlocului lui. Probabil că nu se aştepta la asta pentru că a întârziat puţin înainte să-mi răspundă la îmbrăţişare, dar când a făcut-o m-a strâns cu putere la pieptul lui, simţeam cum vrea să-mi transmită starea lui sufletească şi în acelaşi timp mă simţeam în sigurnaţă şi că acolo este locul meu…mi se părea că suntem făcuţi unul pentru altul  ca…nu ştiu, o piatră ruptă în două bucăţi care împreună formează un întreg dar separat sunt două jumătăţi care nu se potrivesc nicăieri.

 

Nu ştiu cât timp am stat în braţele lui fără să spunem nimic doar stând îmbrăţişaţi acolo în mijlocul spitalului, când într-un final mi-am făcut curaj şi am ridicat ochii spre faţa lui şi am fost uimită să văd că şi el se uita în ochii mei exprimând durere, iubire, suferinţă, fericire, tristeţe…mi se părea că încep să aburesc, nu puteau fi atâtea stări într-o singură persoană. 

– Nu este fiica mea – a şoptit el sfâşiat, iar eu mi-am aplecat capul în jos. 

– Îmi pare rău. 

– Soarta… – a oftat, apoi s-a îndepărtat de mine şi m-a luat de mână îndrumându-mă spre maşină. Am urcat fără să comentez la fel a făcut şi el, s-a urcat la volan şi a început să conducă…nu ştiam încotro, dar am fost uimită când a oprit în faţa aceleiaşi case ca ieri. S-a întors la mine şi mă privea atent. 

– Isabella, te rog mai rămâi o perioadă în New York – îl priveam uimită. 

– Sunt nevoită să mai rămân până îmi rezolv toate problemele – mă durea să spun asta, dar eu nu puteam rămâne în acel oraş. 

– Te rog – a şoptit. 

– Bine – când a primit răspunsul mult dorit a coborât şi mi-a deschis uşa maşinii ajutându-mă să cobor. Mă întrebam ce o să le spună membrilor familiei lui? Cum or să reacţioneze când or să afle că micuţa Evie nu este nepoata lor? Şi mai ales ce o să spună când vor şti că Evie este acum cu adevăratul ei tată? Cât de mult o să sufere? Şi cum o să treacă Edward peste asta? Nu mai aveam timp să mă gândesc la viitoare situaţii pentru că acum ne aflam în bucătăria familiei Cullen unde se aflau toţi şi ne priveau suspicioşi, am înghiţit cu greu nodul pe care îl avea în gât. 

– Voi doi… – a spus Emmett ridicând o sprânceană.

– Am ceva să vă spun – a spus Edward privind ori unde altundeva în afară de chipurile celor prezenţi în cameră, când au auzit asta toţi au încetat activităţile lor şi au mers în sufragerie. Eu vroiam să ies de acolo pentru că era vorba despre o problemă de familie şi eu nu sunt parte din această minunată familie, când am vrut să ies în grădină Esme m-a luat de mână şi m-a condus acolo. Toţi s-au aşezat şi Esme îmi cerea să iau şi eu loc, am refuzat stând deoparte lângă uşă. 

– Nu ştiu cum să vă spun – a tras aer în piept Edward. 

– Doar spune odată! – a spus Jasper nerăbdător. 

– Bine…fie ce o fi…Evie nu este fiica mea – în momentul acela toţi îl priveau ca pe un nebun cu excepţia lui Carlisle care ştia despre ce este vorba. Nu am suficiente cuvinte să explic cum arătau atunci toţi, cu siguranţă cu toţii erau mâhniţi, amărâţi şi abătuţi…probabil că nici unuia nu îi venea să creadă ceea ce spunea el. 

– Cum adică? – a întrebat Rosalie. 

– Victoria m-a înşelat – a concluzionat Edward. 

– Târfa afurisită – Rosalie s-a ridicat în picioare furioasă – Ce n-aş da să o am în faţă – era foarte pornită împotriva ei, privirea ei m-a speriat atunci când s-a întors spre mine – Isabella îmi amintesc foarte bine seara aceea în care a avut loc petrecerea de caritate şi ştiu că o cunoşteai pe vipera aia. De unde? 

– Rosalie eu… – nu puteam să îi spun adevărul meu. 

– Surioară, nu contează – a încercat Edward să îmi ia apărarea. 

– De unde ştii că ea nu a complotat cu tipa aia şi că nu vrea să ne facă rău? – întreba ea şi mai mânioasă. 

– Uite ce este, Rosalie! Poţi să spui ce vrei despre mine, dar nu că sunt de partea ei! Crezi că tu eşti singura care o urăşti? Dacă da, dă-mi voie să te contrazic. Eu am cele mai multe motive din întreaga lume ca să o urăsc! – am ţipat şi eu la rândul meu. 

– Da şi ce rău ţi-a făcut ţie, prinţeso? – Rosalie continua să fie ironică cu mine. 

– Da ţie ce ţi-a făcut? – am mers în faţa ei.

– Mie nimic…lui Edward. 

– El ar avea motive să o urască, nu tu! 

– Sunt sora lui! 

– Vrei să ştii ce mi-a făcut mie? O să îţi spun – am răsuflat agitată – Gândeşte-te care este cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla ţie. Care este? 

– Să rănească un membru al familiei mele – a şoptit. 

– Să ţi se întâmple exclusiv fiinţei tale – am adăugat eu. 

– Nu ştiu… 

– Atunci îţi spun eu! Am trecut prin cele mai groaznice chinuri din cauza ei, tot din cauza ei am ajuns să fac lucruri josnice…într-o perioadă din viaţa mea care se presupunea că trebuie să fie frumoasă a distrus-o, a ruinat întregul meu univers. M-a pustiit de toate sentimentele pure care mai puteau să existe în mine – după ce am spus asta am ieşit de acolo. 

Nu mai puteam să stau în acea cameră, simţeam că mă sufoc…îmi doream să plâng, să uit de tot sau mai bine spus să mor. Am plecat din casă şi am început să merg pe jos fără direcţie, sperând să mă calce o maşină sau să pice un meteorit din senin. Când am ajuns la o şosea am auzit un claxon, m-am întors să văd ce nemernic îndrăzneşte să facă asta şi l-am văzut pe Edward coborând din Volvo-ul lui. 

– Isabella, îmi pare rău. 

– Are dreptate – am spus întorcându-mi privirea spre maşinile care treceau pe acolo – Nu aveţi de unde să ştiţi dacă eu nu sunt un complice al ei. 

– Dacă ai fi fost nu ne-ai fi ajutat – a spus el întorcându-mi faţa spre el cu un deget. 

– Nu şti asta, Edward. Nu ştiţi nimic despre mine – şopteam pierdută. 

– Lasă-ne să aflăm – negam cu capul îndârjită că nu o să se întâmple asta niciodată. 

– Nu. 

– Bine, te duc acasă? 

– Mă descurc – am spus. 

– Nu mai fi încăpăţânată Isabella – mi-a reclamat el. 

– Nu sunt. 

– Urcă – mi-a ordonat, neavând altă opţiune am ascultat. 

Drumul a fost tăcut şi în maşină se auzeau doar respiraţiile noastre. Într-o jumătate de oră am ajuns în faţa blocului meu, i-am mulţumit şi am coborât din maşină fiind nerăbdătoare să scap de tot. Am urcat şi m-am baricadat în dormitorul meu fără să-i adresez un cuvânt lui Piere care stătea pe canapea şi se uita la nişte tâmpenii de la televizor. M-am aruncat pe pat şi mi-am strâns genunchii în braţe, lacrimile începeau să-şi facă încet drum pe obrajii mei. 

– Isabella – Piere ciocănea în uşă – Isabella deschide. 

– Vreau să fiu singură! – am strigat. 

– Trebuie să vorbim! – a spus la fel de răspicat ca şi mine. 

– Nu acum. 

– Este important. Deschide sau sparg uşa. 

– Imediat – mi-am şters cât de bine am putut lacrimile şi urmele făcute de ele şi i-am deschis uşa. 

– Aşa. 

– Ce vrei? – încercam să nu îmi las vocea să se piardă. 

– Vroiam să vorbim despre contractul lui Rolan şi să-ţi spun că eu mâine trebuie să plec. A apărut o urgenţă familiară. 

– Poţi să pleci, mă ocup eu de contract mâine. 

– Când te întorci? 

– Nu ştiu… 

– Te las să te odihneşti. 

Am închis uşa şi m-am întors în pat, încercam să-mi calmez lacrimile…nu reuşeam, ele continuau să curgă în voie. Niciodată nu voi putea să fiu liniştită pentru că niciodată nu o să pot spune adevărul despre trecutul meu tumultuos şi dureros, iar timpul nu îl mai pot da înapoi. Îmi doresc să nu exist. Tu n-ai vrea câteodată să nu exişti? N-ai vrea să dispari fără urmă? N-ai vrea să te pierzi în mulţime? Să simţi că tot ceea ce doare a dispărut? Să uiţi că sufletul tău există…că inima ţi se poate face bucăţele, bucăţele? N-ai vrea ca toate suferinţele să se poată evapora? Să nu mai existe acel suliciu al sufletului, acel chin care te ţine nopţi întregi treaz, te roadepe tine…acel sentiment tulburător care te prinde în ghearele lui reci şi tăioase…n-ai vrea să-ţi iei într-o dimineaţă ploioasă creionaşele colorate şi să aduci la viaţă tot ce pare mort? Cu astfel de gânduri am adormit, oboseala îşi spunea cuvântul.